joi, 9 ianuarie 2014

Femeia - „cea mai bună farmacie de vise” - Recenzie Camelia Pantazi Tudor

                                                                                                      

      Titlul volumului de debut al lui Gabriel Petru Băeţan Iluzii în ambalaje de carne mi-a trezit curiozitatea şi m-a îndemnat să deschid nerăbdătoare cartea căutând să înţeleg sensul alăturării unor termeni ce la prima vedere şochează. Iluzii duce cu gândul la vise, speranţe, dorinţe, iar ambalaje de carne creează imediat în mintea cititorului imaginea unor lăzi frigorifice pline cu carne din magazinele de specialitate. Mă aşteptam să am în faţa ochilor o primă poezie clarificatoare purtând acest titlu, dar am fost surprinsă, de altfel în mod plăcut, să citesc un poem intitulat ADN-ul cuvintelor, un poem dedicat iubirii care îşi câştigă nemurirea graţie celor talentaţi în mânuirea artistică a cuvintelor. Iubirea chiar şi atunci când “va deveni o fosilă/în toracele nostru de piatră va dăinui prin „clonarea” din „ADN-ul cuvintelor”.
    Deşi situată în prima parte a volumului, poezia Iluzii în ambalaje de carne poate fi considerată o concluzie privind sentimentele pe care femeia le trezeşte în inima bărbatului. Pentru Băeţan femeia este „cea mai bună farmacie de vise” „în momente de singurătate/şi de suferinţă nebun㔄pînă în punctul culminant al dramei/cînd ajungi să blestemi zeii/şi ieşi afară din tine”. Iată, visele/iluziile în ambalaje de carne! Nu te lasă să disperi, nu te lasă să suferi. Ele mor doar odată cu tine, atunci când zeii o vor...
      În unele dintre poemele de dragoste ale volumului acest sentiment se simte şi se trăieşte în prezent („ne iubim în noaptea fără glas/făptura ta încovoiată în braţele mele/este o vioară acordată/de îngeri” - Vioară acordată de îngeri), dar în cele mai multe el trece în amintire, o amintire abordată de asemenea în două moduri; pe de-o parte, iubirea lasă urme dureroase, iar pe de altă parte, poate salva şi da un scop vieţii. În Ultimul peron, viaţa este o gară din care oamenii pleacă spre o destinaţie necunoscută ceea ce produce o inevitabilă tristeţe dar, în acelaşi timp, există speranţa (”în colţul camerei pe taburet/o lumînare păstrează vie speranţa”) şi amintirea iubirii (“pe noptieră poza ta îmi surîde”) chiar dacă “iubirea ta mi-a rămas ca un frig/în măduva oaselor”. Iubirea devine „otravă”în Simfonie de pixeli, dar în schimb Într-o bătaie de clopot amintirea are putere vindecatore (“amintirea ta e un vals/pe un strop de sînge/cînd palma ta se deschidea/necredinciosul din mine/îşi recăpăta vederea”). În Două păsări într-o coajă de ou iubirea apropie până la contopire („alcătuiam împreună/o nouă sculptură de Michelangelo”(...)„ne înghesuiam în aceeaşi inimă/ca două păsări/într-o coajă de ou”), iar într-o altă frumoasă şi emoţionantă poezie amintirea acesteia devine un punct de sprijin („…cînd viaţa îmi atîrnă de un ştreang/în amintirea ta găsesc un punct de sprijin/şi-atunci cînd timpul mi te va îndepărta/tu îmi vei fi/imaginea din urmă - Punct de sprijin).
      Sentimentul iubirii nu este suficient pentru tânărul poet pentru a exprima ceea ce simte în profunzimea eului său, el dorind să exteriorizeze alte trăiri sufleteşti care alături de iubire fac parte intrinsecă din fiinţa umană. Volumul capătă, în acest fel, o unitate nesesizată probabil la prima vedere, poetul ajungând la reflecţii privind destinul, condiţia umană, divinitatea.
       Pentru Gabriel Petru Băeţan noi, oamenii, suntem „derivaţi din substanţa emoţiei/cu reacţii comune de contopire în acelaşi epicentru” care „sfidam orice formulă chimică/şi fiecare element din tabelul lui Mendeleev” - Chimie pură.” Sîntem propriul nostru testament”- Testament şi întrebarea este „Cînd murim de fapt?/Atunci cînd nu mai avem viaţă/Sau atunci cînd sufletul îşi uită limba?” - Cînd murim de fapt?
       Poetul crede în destin („destinul îmi bate la uşă în troiene”- Aştept un semn), iar adevărata sa durere este ”gîndul/că n-am putut destinul să mi-l schimb”- Vise într-un pumn de speranţă. Plecarea iubitei are o justificare fiind doar „un tablou din lemn/tăiat din trunchiul putred/al destinului” - Tablou din lemn. Convingerea sa este că peste noi şi peste tot ce se află în jurul nostru domneşte o forţă superioară căreia nu ne putem împotrivi dar de care nu suntem străini fiind într-o permanentă legătură. În Tu nu auzi „... universul/e un cîntec de orchestră/pe care Dumnezeu o dirijează/prin notele muzicale/ale inimilor noastre„. Gabriel Petru Băeţan afirmă cu sinceritate „sînt om, iluzie şi veteranul/luptei nebune cu viaţa”în Picătura chinezească, iar din poezia Seceta cărnii care încheie volumul răzbate o tristeţe deprimantă. Pentru poetul cu suflet singuratic „amintirile nu mai încolţesc/singurătatea/mă seceră de la glezne”.Suntem oameni, suntem iluzii, suntem singuri…
      Având darul de a incita încă de la început, Gabriel Petru Băeţan „prinde” cititorul în mrejele versurilor sale prin metaforele profunde cu valoare aforistică şi prin măiestria construirii unor comparaţii. Totuşi, în multe dintre poezii versurile „se rup”, ideea anterioară se pierde într-alta, uneori contrariind, alteori incitând, dar lăsând să se vadă că stilul poetic mai are nevoie de o îmbunătăţire.
     Gabriel Petru Băeţan este un împătimit al versurilor, clocoteşte sub impactul sentimentelor care îi îndeamnă mâna să scrie versuri sensibile prin exprimare, şi pline de forţă prin capacitatea de sintetizare a gândurilor şi a sentimentelor transmise. După cum el însuşi mărturiseşte în poezia Vise într-un pumn de speranţă ceea ce scrie „este sîngele meu în carnea altor oameni/credinţa mea şi ultima lumină”.Poetul dăruieşte semenilor săi propria sa viaţă şi trăieşte cu credinţa în poezie până la finalul inevitabil.
                                                        Revista Cervantes, nr 11, noiembrie 2013

marți, 26 noiembrie 2013

Aforisme de G Gabriel Petru Băeţan în ordine alfabetică

1. A înţelege pe cineva fără a schimba vreun cuvânt, a îi accepta unui alt om slăbiciunile fără să i le judeci, a visa fără să închizi ochii, a dărui totul fără urmă de egoism şi fără să aştepţi nimic în schimb, a sluji o emoţie fără teama de a retrograda intelectual, a îţi închina întreaga viaţă unui om fără să îl superi pe Dumnezeu. Iată adevărata dragoste!

 2. Acolo unde suferinţa nu ară, nici lumina înţelepciunii nu înfloreşte.

 3. Adevărata dragoste evadează mereu atât din lanţurile destinului cât şi din cufărul morţii.

 4. Adevărata frumuseţe se pipăie cu inima.

 5. Adevărata limbă a sufletelor noastre este imună la bruiaje.

 6. Adevărata valoare a vieţii unui om este valoarea pe care o dă vieţii altora.

 7. Amintirile sunt valize pline cu momente care ne vor pansa sufletul la bătrâneţe.

 8. Amintirile sunt ancore ale trecutului în carnea noastră.

 9. Arată-mi cu ce atingeri să îţi strunesc simţurile...

 10. Atâtea daruri dumnezeieşti sunt în jurul nostru că nu are nimeni îndeajuns de multe mâini ca să le poată culege.

 11. Banii reprezintă pentru suflet ceea ce reprezintă o pereche de papuci pentru un invalid. 12. Bunicii – o epopee in carne si oase.

 13. Catedrala copilăriei mele a fost mereu reprezentată de casa bunicilor.

 14. Ca să ajungi să iubeşti cu adevărat un om trebuie mai întâi să împarţi cu el cel puţin o farfurie de încercări divine presărate adesea... cu lacrimi.

 15. Ca să cucereşti cu adevărat o femeie trebuie să o determini să îşi deschidă singură inima. Cheia acestei reuşite ? Sinceritatea la rang de virtute chiar şi atunci când , spre deliciul ei, ai putea să pari ridicol!

 16. Când a zidit Dumnezeu umanitatea a început cu locul copilăriei mele.

 17. Când cineva te abandonează la ananghie prima dată înseamnă că eşti naiv, când cineva te abandonează la ananghie a doua oară înseamnă că eşti prost.

 18. Când iubiţi, fiţi donatori de suflete nu proprietăţi, nu proprietari.

 19. Când plouă amintirile pe limba lor vorbesc despre sfârşit.

 20. Câte anotimpuri trebuie să îmbrace inima mea distanţa dintre noi încât să încapă într-o bătaie de clopot.

 21. Ce altceva este o metaforă decât o vioară acordată de suferinţă?

 22. Ce altceva este poetul decât un compozitor de larmă interioară?

 23. Ce iarnă e singurătatea şi ce primăvară şi ce loc de promenadă amintirea celor dragi.

 24. Ce ironie... În ziua în care ai plecat a început să plouă. De parcă ai convenit cu zeii să îmi întoarceţi spatele.

 25. Ceea ce nu mă lasă să dorm mă va face să visez. Ceea ce nu mă omoară îmi dă aripi.

 26. Ceea ce scriu este sângele meu în carnea altor oameni, credinţa mea şi ultima lumină.

 27. Celor care te atacă să le răspunzi cu bunătate, celor care te lasă de izbelişte atunci când te afli pe marginea prăpastiei să le răspunzi cu iertare, celor care te urăsc fară margini să le răspunzi cu dragoste fără margini

 28. Cimitirele sunt deşerturi.

 29. Cine răzbeşte în ţara suferinţei va răzbi pretutindeni.

 30. Cine să ne ierte păcatele când noi nu ne iertăm unul altuia nici măcar sinceritatea?

 31. Cine va mai forţa întunericul să capituleze la intrarea în sufletele noastre slabe şi neajutorate atunci când vom uita să iubim? 

32. Comuniştii şi-au impus interesele prin forţă. Capitaliştii şi le impun prin îndobitocire.

 33. Copiii sunt răspunsul lui Dumnezeu la toate rugăciunile noastre.

 34. Copilăria rămâne cel mai frumos anotimp al vieţilor noastre întomnate de gânduri.

 35. Creaţia - o punte între om şi Dumnezeu.

 36. Cum să te pot uita când tu eşti singura substanţă de care sufletul meu îşi aminteşte de pe vremea în care trupurile noastre erau praf de stele?

 37. Cuvintele sunt prea puţine. Dacă am comunica prin bătăile inimii ar fi mai multe de spus.

 38. Dacă iubirea a devenit un emoticon pe messenger, o să îi dau lui Dumnezeu un buzz mâhnit că m-a uitat printre oameni.

 39. Dacă iubeşti cu adevărat o femeie nu o smulge din lumea ei,nu îi umbri chipul, nu îi provoca furtună în gânduri şi mai ales, nu îi revendica visele, acele seminţe de lumină lăuntrică. Dacă iubeşti cu adevărat o femeie atunci să o irigi cu tandreţe, să nu laşi să treacă nici măcar o zi fără să o surprinzi, fără să îi oferi soarele de pe cer . Dacă iubeşti cu adevărat o femeie, chiar şi fără să o atingi, înfloreşte-o!

 40. Dacă nu ai plâns niciodată înseamnă că nu ai sfinţit niciodată un vis cu propriii tăi ochi, înseamnă că nu ai văzut niciodată cu ochii sufletului tău curcubeul speranţei.

 41.Degeaba ne umplem valizele cu acatiste. Rugăciunile cele mai puternice sunt lacrimile.

 42. Despărţirile sunt cruci înfipte în suflet, să ştie moartea unde nu mai are farmec.

 43. Despărţirile sunt unghii ale morţii care scormonesc după neprihănire înăuntrul nostru.

 44. Devenim ceea ce îndrăznim.

 45. Doamne, câte potopuri poate suporta o inimă?

 46. Dorul este un instrument de măsură a dragostei.

 47. Douămiismul, acest Bordel al poeziei.

 48. Dragostea poate supravieţui chiar şi fără cuvinte. Nu şi fără tandreţe.

 49. Există şi inimi pe care nu le mai poate mângâia decât Dumnezeu.

 50. Fără deşertul singurătăţii nu am învăţa niciodată diferenţa între oaza dragostei adevărate şi o simplă furtună de nisip, între poezia autentică şi un miraj.

 51. Fără iubire ne-am dezintegra într-o secundă.

 52. Femeia rămâne cea mai palpabilă enigmă.

 53. Fereşte-mă Doamne de automulţumire că de elogiile altora îmi feresc sufletul singur.

 54. Fericirea locuieşte în inconştienţă.

 55. Fiecare după cum merită. Unii la periferia memoriei. Alţii în inima amintirilor care ne străjuiesc sufletul. 

56. Fiecare femeie are în ea ceva din Fecioara Maria.

 57. Gândul posterităţii le cenzurează multor artişti talentul.

 58. Imaginaţia poeţilor interferează adesea cu divinitatea.

 59. Inima este un instrument de măsură al efemerităţii.

 60. Insistenţa cu care un om îşi urmează visele îi prefaţează succesul.

 61. Insulta este veninul omului.

 62. Introspecţia este adn-ul poetului autentic.

 63. Iubirea este amnezie cu propria voinţă.

 64. Iubirea este ca un animal aflat pe cale de dispariţie. Mulţi ar dori să o aibă drept trofeu însă puţini sunt dispuşi să o adape cu propriile lor lacrimi.

 65. Iubirea este cea mai înaltă formă de artă.

 66. Iubirea este cel mai frumos cântec de pian pe care Dumnezeu îl interpretează la clapele inimilor noastre! 

67. Iubirea este Dumnezeu în stare amorfă.

 68. Iubirea este o avalanşă de fluturi pe versantul inimii.

 69. Iubirea este o coliziune de pe urma căreia rămânem siamezi în dreptul inimii.

 70. Iubirea este o corespondenţă wireless între două inimi.

 71. Iubirea este o fiară cu bârlogul în inimi care se hrăneşte cu gesturi de tandreţe.

 72. Iubirea este balamaua dintre două inimi , o articulaţie care menţine în picioare cerul.

 73. Iubirea este cimitirul egoismului.

 74. Iubirea este un cutremur cu epicentrul în inimă.

 75.Iubirea este un strop de dumnezeire într-un ocean de disperare.

 76. Iubirea ne învaţă că orice, chiar şi infinitul , se poate divide la doi.

 77. Iubirea poate transforma orice atelă într-o aripă.

 78. Iubeşti cu adevărat o femeie atunci când îi poţi auzi toate gândurile , chiar şi pe întuneric, în vocea pielii. 

79. Înaintea dragostei până şi monştrii capătă nobleţe.

 80. Înaintea morţii suntem la fel de neajutoraţi ca un copac înaintea securii.

 81. În ceea ce mă priveşte, să plouă tot anul. Te-am ascuns între două bătăi de inimă.

 82. În cimitire tăcerea e vie.

 83. În iubire ne oferim sufletul pentru eternitate şi fără nici un fel de garanţie celui de la care aşteptăm rate zilnice de tandreţe.

 84. În momente de singurătate şi de suferinţă nebună femeia e cea mai bună farmacie de vise.

 85. În orice pahar de înţelepciune sunt diluate şi lacrimi.

 86. Întinde mâna la nevoile altora şi ţi se vor întinde aripi la nevoile tale.

 87. Întoarce-te, ca să mai pot convieţui cu mine însumi.

 88. Într-o lume plină de nomazi ai cărnii fidelitatea rămâne cea mai autentică şi indubitabilă declaraţie de dragoste.

 89. În spatele fiecărui bărbat puternic se află de fapt mama care l-a purtat în pântec şi care i-a sădit în suflet şi minte răsad de lumină lăuntrică.

 90. În privirile îndrăgostiţilor sălăsluieşte Dumnezeu.

 91. În zâmbetul copiilor zâmbeşte Dumnezeu.

 92. La ce i-ar folosi unui om tot aurul din lume dacă şi-ar vinde sufletul?

 93. Lacrima este afluentul înţelepciunii. .

94. La polul opus al succesului nu se află eşecul, ci lipsa de ambiţie!

 95. Leneşului nu doar faptele îi sunt anemice, ci şi visele.

 96. Literatura fără cititori este ca un cântec de pian închis într-o stâncă.

 97.Lucrurile cu adevărat importante în viaţă nu se cumpără şi nu se măsoară. Se râd,se plâng, se tremură. 

98. Mai bine cu aripile în atele decât cu memoria imaculată.

 99. Mai bine un şoim anonim decât un papagal celebru. 

100. Minciuna este rujul gurilor necredincioase.

 101.Miracolele nu se aşteaptă. Miracolele se trăiesc. Miracolele se determină.

 102. Moartea este o târfă ce violează suflete pe centura dintre cele două lumi.

 103. Ne este mai teamă de ridicol decât de minciună.

 104. Nicăieri în lume iarba nu va avea un miros mai proaspăt, cerul înstelat nu va avea o grafică mai bună şi mâncarea nu va avea un gust mai dumnezeiesc , nicăieri în lume sufletul nostru nu se va simţi mai uşor şi mai aproape de absolut, decât în locul în care am copilărit.

 105. Nicăieri în lume nu se strâng mai mulţi actori rataţi decât la o înmormântare.

 106.Nu oricine poate accepta că ruptura creată între două inimi este de cele mai multe ori iremediabilă. 

107.Nu suntem ceea ce reflectă oglinda ci ceea ce reflectă faptele noastre în sufletul celor care ne înconjoară.

 108. Nu suntem niciodată îndeajuns de sinceri să putem fi transparenţi.

 109.Nu tot ceea ce ne gâdilă la orgoliu ne face bine la suflet.

 110. Nu tot ceea ce ne trece prin minte se numeşte revelaţie.

 111.Nu vreau să fiu consecinţa activităţii celorlalţi oameni! Vreau ca lumea întreagă să devină portretul activităţii mele!

 112.O naţiune fără eroi este invalidă. 

113.O simplă lacrimă poate dizolva munţi întregi de tăcere şi teamă.

 114. Oare cum am putea defini poezia noi aceştia care prin poezie , ne ducem crucea?

 115. Oare despărţirile proiectează sfârşitul lumii înlăuntrul nostru?

 116. Pe drumul spre golgota întodeauna primul pas este o femeie.

 117. Pe lângă ceea ce îţi pot face oamenii, moartea este incomparabil, mai blândă.

 118. Pe unii suferinţa îi stoarce atât de tare încât nu mai rămâne în ei decât poezie în forma cea mai pură. 

119. Pentru cei mai mulţi dintre oameni moartea este prefaţa uitării absolute.

 120. Plină ţara de profeţi şi de proşti "inteligenţi".

 121. Ploaia este dorul cerului de praful de stele din care au fost plămădiţi oamenii.

 122. Plumbul din ochii unora, cianura din inima altora.

 123. Prea multe iubiri se împotmolesc în sângele nostru ca nişte vapoare în bancuri imaginare de nisip.

 124. Prin iubire Dumnezeu a încercat traducă pe limba oamenilor absolutul.

 125. Poetul. Acest seismograf al profunzimii umane.

 126. Poţi uita ce ai admirat însă nu poţi uita niciodată ceea ce ai iubit din tot sufletul.

 127. Primăvara este poezia scrisă de natură.

 128. Puţine inimi mai interpretează corect simfonia iubirii.

 129. Realitatea actuală este portretul degradării noastre lăuntrice.

 130. Rezistă în timp numai iubirea în care îţi investeşti tot sufletul fără speranţa amortizării.

 131. Să fii iubit e o binecuvântare, să iubeşti pe cineva care te iubeşte e un miracol.

 132. Sămânţa este biografia unei flori.

 133. Să nu abdici de la visele tale nici măcar sub ghilotină. Să nu ai nici un fel de respect pentru convenţional indiferent de felul în care te vor privi ceilalţi. Viitorul aparţine celor care sunt dispuşi să renunţe la totul pentru visele lor. Nebunia lor va propulsa umanitatea dincolo de graniţele imaginaţiei.

 134. Să nu distrugi în singurătate amintirile pe care ţi le-ai construit cu sudoare şi lacrimi în dragoste.

 135. Să nu judecăm noi ceea ce nu judecă nici măcar Dumnezeu.

 136. Să plouă chiar şi cu îngeri. Cicatricile dragostei tot nu vor putea fi şterse din oameni.

 137. Sângele omului - manuscrisul efemerităţi.

 138. Scopul fundamental al poeziei este să îndulcească neantul.

 139. Se poate trăi şi fără dragoste. La stadiul de larvă.

 140. Singura formă de superioritate cu care sunt de acord şi pe care o accept ca fiind veridică este bunătatea.

 141. Singurătatea este postul inimii.

 142. Singurătatea este o temniţă cu trepte care coboară spre inexplicabil.

 143. Singurătatea îmi linge rănile ca un câine de pază.

 144. Singurătatea mea este ca o rană moştenită ce nu poate fi cusută cu nici un alt om.

 145. Singurătatea . Pentru unii o cârciumă . Pentru alţii un altar. 

146. Suferinţa este cea mai expresivă muză.

 147. Suferinţa este genomul înţelepciunii.

 148. Suferinţa rămâne călimara cea mai de preţ a poeţilor.

 149. Sufletul - locul în care doamna moarte îşi rupe tocurile. 

150. Sufletul - o floare de colţ în pustiul cărnii.

 151. Sunetul ploii – apa încercând să imite muzica pe care o ascultă Dumnezeu în fâlfâitul din aripi al îngerilor.

 152. Suntem mori de vânt într-o clepsidră suspendate de cuvântul dragoste.

 153. Sunt iubiri în care murim şi iubiri în care renaştem.

 154. Sunt lumini care ne umbresc sufletul şi întunericuri care ne descâlcesc gândurile.

 155. Sunt nopţi în care mă simt atât de singur încât, din milă, moartea mă ţine de mână.

 156. Sunt oameni care nu au curajul să îşi mărturisească nici măcar dragostea darămite gândurile cele mai adânci.

 157. Sunt scări ce duc spre Dumnezeu şi trec prin noi în vreme ce noi căutăm cu disperare dovezi ale paradisului în mocirla promiscuităţii.

 158. Şi amintirile au nevoie de tandreţe.

 159. Şi un suflet îngenuncheat tot biserică este...

 160. Tăcerea este coloana sonoră a singurătăţii.

 161. Timpul cel mult ne poate jefui de prezenţa celor dragi însă niciodată de amintirea lor.

 162. Toamna este modul naturii de a ne reaminti cât de efemeri suntem.

 163. Toamna le testează sufletelor noastre rezistenţa la melancolie.

 164. Toate alegerile pe care le facem reprezintă puncte de conexiune cu destinul nostru.

 165. Toate umbrele poartă amprenta morţii.

 166 .Unele cuvinte ne muşcă din carne mai violent ca orice animal. Unele animale ne mângâie din privire mai blând ca orice cuvânt!

 167. Unele iubiri sunt un atentat la luciditate.

 168. Unde altundeva se poate refugia inima omului dinaintea intemperiilor vieţii decât într-o altă inimă? 

169.Unii oameni poartă măşti chiar şi atunci când se privesc în oglindă.

 170.Vai de naţia în care clovnii se autoproclamă regi.

 171. Vai de sufletul prin care nu a arat niciodată plugul dragostei.

 172. Văd fericirea ca pe o bibliotecă cu cerul pe post de tavan construită exact în mijlocul sufletelor noastre.
173.Viaţa e prea scurtă ca să îţi iroseşti timp cu oameni care irosesc vise.

 174.Viaţa nu rămâne niciodată restantă la capitolul suferinţă. 

175. Vine un prieten la mine şi îmi spune: mi-am cheltuit toţi banii cu femeia iubită şi tot nu a fost îndeajuns ca să o păstrez lângă mine, ca să o fac fericită. Vine un poet la mine şi îmi spune: mi-am cheltuit toate cuvintele cu femeia iubită şi tot nu am reuşit să o determin să rămână în paginile inimii mele. Vine Dumnezeu la mine şi îmi spune:" Nu bani, nu cuvinte, nu timp trebuie să cheltui cu femeia iubită. Cheltuie-ţi tot sufletul şi la nevoie toate lacrimile cu femeia iubită şi chiar dacă ea nu va rămâne alături de tine, tu vei fi rămas bogat în suflet şi amintiri." Acesta, acesta este adevăratul preţ pe care trebuie să îl plătim dragostei.

 176. Vitrina - sicriul de sticlă al frumuseţii fizice.

 177.Vreau să mă dezbraci de cuvinte până când inima mea va rămâne fără secrete.

luni, 15 iulie 2013

"Rugăciunea nefericiţilor" - prefaţă şi recenzie :Ştefan Doru Dăncuş

                                           Cred în steaua lui Gabriel Petru Băețan


      Dacă ar fi să fim sinceri (și suntem), literatura română contemporană beneficiază de multe și inegalabile coruri poetice. Explicându-ne sinceritatea și motivându-ne decizia, vom trece peste îngustimea minții și subțirimea culturală ale unor autori pretins prestigioși și vom remarca, în această învălmășeală fără precedent, doar câteva curioase ”direcții” (unele impuse de tot felul de mentori, locali sau naționali, altele apărute spontan). Suntem, așadar, tributari următoarelor: direcția porno, direcția lascivă, direcția violentă, direcția rimei clasice, direcția patriotardă, direcția plângăreață, direcția thriller și deocamdată, ne oprim aici.
      Cărți neinfectate de direcțiile menționate nu prea mai apar sau dacă, totuși..., sunt sufocate de supraproducția editorială și zgomotul mediatic aferent, potrivite mai degrabă promovării războaielor decât presupusei pacificări pe care o așteptăm de la ceea ce numim, în sens larg, POEZIE.
       În acest nestatornic areal apare ”Rugăciunea nefericiților”, de Gabriel Petru Băețan. Am urmărit, în decursul a doi-trei ani, aventura poetică a unui poet care nu se încadra în direcțiile pomenite mai sus. Mă gândeam că, renunțând la apartenența față de o grupare sau alta, va sfârși măcinat de confuzii. Ceva însă l-a ținut în viață, în interiorul unei literaturi ce fuge cu o viteză de care și electronilor le-ar fi frică.
      Volumul de față confirmă, de fapt, ceea ce spuneam despre poezie:
”poezia trebuie să fie atât de fidelă realităţii
încât nici măcar zeul cuvintelor
să nu îşi dea seama
că a fost plagiat”
      Versurile sale au un iz de elegie de sfârșit de lume și, în același timp, explodează cu o vitalitate metaforică pe care puțini poeți moderni o pot atinge. Acestui autor nu-i sunt străine niciuna din tehnicile poetice moderne, așa cum nu-i este străin nici punctul acela problematic despre care Arhimede spunea că ar putea răsturna lumea. Locuind în acel punct nu te mai interesează ce va zice lumea dacă nu înțelege despre ce vorbești:
”cineva trebuie sa o facă şi pe asta
am dat cuvintele jos de pe cruce”
      Obsesiv, ca și cum și-ar trimite cuvintele spre eșafod, dăm peste ”poezie”, cuvânt care se repetă sau la care se face aluzie în aproape întreaga carte. Speranța mea este că autorul va reuși să nu devină ”hrană pentru neant”, așa cum scrie în poemul cu același titlu. Cred în steaua lui. Nici eu ”nu pot înțelege această evoluție de fațadă” (poemul ”Nu înțeleg”).

 Ștefan Doru Dăncuș 15.07.2013

Vol II Gabriel Petru Băeţan
Editura Eminescu, lansare oficială septembrie 2013





joi, 13 iunie 2013

Gabriel Petru Băeţan: iluzii la purtător* - Recenzie de Gheorghe Mocuţa

     „dacă iubirea a devenit/ un emoticon”

      Cu un titlu bine găsit care să exprime parcă o anumită distanţă faţă de poezia ultimei generaţii, cu o copertă alb-negru ce sfidează orice pudoare, fără a uita să transmită o anumită poză „true blood”, cu o prefaţă subtilă a lui Ionuţ Caragea care pare să-i fie şi maestru, Gabriel Petru Băeţan îşi asigură o bună imagine de debutant. Parcurgându-i textele, impresia de siguranţă a tonului şi unitate a întregului se confirmă. O voce distinctă, încă ezitantă dar rezistentă, gata să intre în competiţie. Efortul de a-şi forja un stil e evident. 
      Poemul Facerea lumii conţine toată naivitatea şi vibraţia începutului, lustruind metaforele şi imaginile până la esenţă: „cînd a zidit umanitatea/ Dumnezeu a început/ cu locul copilăriei mele/ cu vibraţia luminii din curtea bunicii/ cu mirosul de cais ars de pe verandă/ cu răcoarea din antreul casei/ şi gustul sfînt de brînzoaice/ rumenite în cuptorul cu vatră// a pilonit la umbra casei/ leagănul acela care mă purta la cer/ şi liliacul care încărca aerul/ în dimineţile de vară// Dumnezeu şi-a desăvârşit creaţia/ în palmele blânde ale bunicii/ în rugăciunile ei umile/ în înţelepciunea bunicului/ şi evlavia privirii sale”
      Sigur că el aparţine unei generaţii – şi nu ascunde acest lucru – familiarizate cu literatura virtuală şi curentul Google. Poemul Simfonie de pixeli ni-l arată capabil să se detaşeze ironic de jocul de-a v-aţi ascunselea şi să intre în dialog,chiar cu Dumnezeu, pe messenger: „dacă iubirea a devenit/ un emoticon/ pe messenger/ singurătatea să îmi fie otravă/ am să îi dau lui Dumnezeu/ un buzz/ mîhnit/ că m-a uitat printre oameni// printre oameni m-a uitat/ Dumnezeu/ un buzz printre emoticons/ otrava mea este/ iubirea/ mi-o injectez în vene/ ca pe o apă/ sfinţită/ de singurătate”
        Motivul dragostei, al perechii, e predominant şi coboară din imaginarul generaţiei vampirizate din care nu lipseşte „mimica îndoliată” a protagonistului, „un soare gripat”, îngerii cu aripi îngheţate şi gesticulaţia canibalică: „eşti singurul supravieţuitor/ din iglul cutiei mele toracice/ te hrăneşti cu vertebre/ şi sânge albastru”. Perechea suferă de o anumită inerţie, e desincronizată, se hrăneşte cu iluzii într-un decor romantic nocturn, cu vânt şi cu o lună care „se prelinge ca o mână osoasă”, cu strigăt de lebede şi vise trucate care prevestesc singurătatea. Fascinat de „teologia cuvintelor”, de „chimia pură” a emoţiilor şi reacţiilor sentimentale, furat de câte o „dramă anonimă” sau căutând un „punct de sprijin” în orizontul comunicării, poetul nu poate evita „drumul în derivă” al fiinţei şi motivul morţii căruia îi dă un tâlc metafizic: „drum în derivă/ genunchii mei firavi/ amintesc căderile// întunericul mă înconjoară/ ca pe o insulă părăsită/ cu malurile şubrede/ fiecare privire din urmă/ îmi scrutează mîinile/ în lupta cu înecul// mă ancorez de speranţă/ ca epava de o palmă de nisip/ povara timpului mă sufocă/ îmi vin în minte oameni din trecut/ apa curge într-o singură direcţie/ idealurile mele o iau la vale/ sîngele din mine îşi găseşte liman/ în Dumneezeu// Cînd murim de fapt?/ Atunci cînd nu mai avem viaţă/ Sau atunci cînd sufletul îşi uită limba?”

    Aventura omului-iluzie

    Discursul evoluează spre o poetică a interiorităţii şi oglindirii narcisiace („ne înghesuim în aceeaşi inimă/ ca două păsări/ într-o coajă de ou” sau: „făptura ta încovoiată în braţele mele/ este o vioară acordată/ de îngeri”), spre reverie şi vis .„Sufletul orb” îşi citeşte destinul în tiparele fiinţelor din apropiere şi inventează un nou tip de scriere: „scriu şi ceea ce scriu/ este sîngele meu în carnea altor oameni/ credinţa mea şi ultima lumină”. Există o reţea de figuri ale „neînţelesului” care constituie substratul ermetic al textului; nu e altceva decât o încercare de a defini poezia prin expresia propriei sensibilităţi.
     Şi totuşi suntem departe de minimalismul autobiografic şi de notele mizerabiliste ale existenţei, conturată de ultima generaţie, de hiperrealismul acid al douămiiştilor. În pulsaţia lirică a discursului amoros al acestui autor intră şi clişee cinematografice sau declaraţii patetice, adaptate vârstei, mai anemice sau mai rutinate, fără o trăire intensă, fără războiul dintre sexe.
       Tu eşti biblioteca mea e un poem remarcabil care dincolo de încărcătura emoţională, aruncă în luptă imaginaţia şi puterea de iluzionare a unui debutant la fel de remarcabil: „tu eşti poezia şi proza într-o perfectă armonie/ tu mă faci să oscilez între comedie şi dramă/ între nopţi metaforă şi dimineţi nescrise/ cînd silueta ta de stilou se topeşte/ în cerneala proaspătă a cerului/ tu eşti prima şi ultima pagină a vieţii mele// tu ai putea lua cu uşurinţă premiul Nobel la literatură/ pentru simplu fapt că te laşi scrisă/ pe aşternuturi…”
      Asaltat de o realitate care îl transformă în carnagiu, „omul iluzie” se identifică cu un căutător iniţiat al fiinţei iluzorii care-şi dezvăluie cifrul dincolo de ambalajele de carne, în microcosmosul trăirilor şi al senzaţiilor care îi invadează conştiinţa. În fond un reflex de apărare sau chiar o alternativă în faţa căutării raţionale, logice, prin definiţii şi sisteme filosofice. *)

 Gabriel Petru Băeţan, Iluzii în ambalaje de carne, Editura Fides, Iaşi, 2011, volum îngrijit şi prefaţat de Ionuţ Caragea – poezii, debut



luni, 8 aprilie 2013

Poemele inimii ca două păsări într-o coajă de ou-struţ - recenzie Prof Dr Ion Pachia Tatomirescu


Chiar dacă titlul volumului de debut în poezie, Iluzii în ambalaje de carne*, de Gabriel Petru Băeţan, îndepărtează receptorul, pentru că, la prima licărire de pupile, îl trimite la măcelar, pentru că, la a doua fulgerare de irişi, îl pune în situaţia de a nu admite în vreun chip că el, însuşi, poate fi „pachetul“ de vise / speranţe „în ambalaj“ din muşchi de vită (fie şi ca semnificat ascuns în semnificantul „vrăbioare“), este bine să se ştie, încă „din prima fază-frază“, că este vorba de o existenţă-mezelăreasă, nu cea de la orice colţ de stradă, ci una de pe calea Golgotei: «pe drumul spre Golgota / întotdeauna primul pas / [...] // zilele trec după acelaşi scenariu / ne amăgim cu o existenţă / ce ne vinde iluzii / în ambalaje de carne // [...] // până în punctul culminant al dramei / când ajungi să blestemi zeii / şi ieşi afară din tine» (p. 22).
În prefaţa Un debut convingător cu sclipiri de aforisme, de Ionuţ Caragea, de la acest interesant volum de poeme semnat de Gabriel Petru Băeţan, după ce se face o radiografie de fidelitate la „starea poeziei“ din România ultimelor anotimpuri («Poezia a devenit un compromis între azi şi mâine, o mică autoexcitare verbală, o pilulă reconfortantă sau o femeie uşoară pe care oricine o pate obţine în schimbul câtorva cuvinte tari. Într-o societate în care doar vulgaritatea mai reuşeşte să şocheze, acest lucru a fost speculat şi de autorii cu experienţă. [...] ...unele edituri [...] voiau să scoată profit imediat, fără să ţină cont de degradarea morală şi perversiunea la care era supus amatorul de poezie şi frumos», p. 5), se relevă bucuria de a descoperi un veritabil talent, un poet cu strălucit viitor («...Gabriel Petru Băeţan [e] un tânăr cu potenţial vizibil, care nu se sfieşte să scrie curat, explorându-şi sentimentele cele mai profunde, de dragoste şi tristeţe [...], un tânăr care vrea şi care crede că poate ajunge cu o treaptă mai sus decât generaţia sa [...], fixându-şi repere valoroase, încercând să înţeleagă ce este poezia, de unde vine ea şi unde trebuie să ajungă [...]», p.6; «volumul „Iluzii în ambalaje de carne“ este un debut convingător al unui tânăr ce surprinde prin curaj şi sensibilitate...», p. 7), Ionuţ Caragea justificându-şi sintagma „sclipiri de aforisme“ din titlul generoasei sale prezentări către distinsul receptor de poezie, desigur, cu destule exemple, ori, mai exact spus, cu o mulţime de „citate-martori“: «...să ne oprim asupra câtorva aforisme deosebite ce reuşesc să ne încânte privirea şi sufletul prin ingeniozitatea şi expresivitatea lor: „când plouă, amintirile pe limba lor vorbesc despre sfârşit“, „pe drumul spre Golgota, întotdeauna primul pas e o femeie“, „în momente de singurătate şi de suferinţă nebună, femeia e cea mai bună farmacie de vise“, „drumul tău spre mine e pod peste umanitate“, „când a zidit umanitatea, Dumnezeu a început cu locul copilăriei mele“, „ridurile sunt preludiul capitulării“ [...] etc.» (p. 6).
Eroul din poemele lui Gabriel Petru Băeţan simte – bacovian – nu numai «războiul dintre ieri şi azi», ci şi cum «călcâiul ploii apasă tot mai violent» (Ultimul peron, p. 10); el «ţine oamenii între degete» (p. 11), îşi injectează iubirea «în vene / ca pe o apă / sfinţită / de singurătate» (Simfonie de pixeli, p. 12), are în jur «umbre cu pene de îngeri» (Într-o bătaie de clopot, p. 13), este «adoptat de furtună» şi cerul îi «pansează rănile / ca o mamă primitoare» (p. 14 sq.); într-o oglindă, caută «cuvintele ca un fluture / în genunchi» (p. 16), ori «cearşaful [ce] are propriile[-i] amintiri» (p. 19), observă faptul că «Dumnezeu şi-a desăvârşit creaţia / în palmele blânde ale bunicii» (Facerea lumii, p. 24), surprinde prelingerea lunii «ca o mână osoasă», căutându-şi «trupul / printre draperii» (p. 30), îşi vede condeiul ca «o prelungire a braţului» (Teologia cuvintelor, p. 35) şi „prin poezie îşi duce crucea“, sfidează «orice formulă chimică / şi fiecare element din tabelul lui Mendeleev» (p. 37), în vreme ce «cuvintele se dau jos de pe cruce» (p. 44); el (eroul poematic) şi iubita-i se descoperă a fi «cuvinte încrucişate / ce dezleagă misterul cerului» (p. 45), de parcă ar descinde din antic-egipteanul «Papirus Insinger», până ce plecarea ei (a iubitei / muzei) „se iconizează“, ajunge «un tablou din lemn» (p. 47), sau «cea mai frumoasă sculptură / [...] /  şi singurul cutremur / cu epicentrul în inimă» (p. 56), ori, în ultimă instanţă lirică, „muză-bibliotecă“ meritând Premiul Nobel pentru Literatură, spre a putea (El / Eroul – Ea / Iubită, Muză) să sfideze Olimpul, dar nu în androginică formulă, ci ca «două păsări într-o coajă de ou» (p. 20): când nopţile se lăsau grele şi reci peste noi / ne înghesuiam trupurile / în apropierea unei lumânări // convieţuiam prin atingeri / savurând fiecare strop de existenţă // Dumnezeu consfinţea tăcerea / şi vocea fiecărui puls // alcătuiam împreună / o nouă sculptură de Michelangelo / şi fiecare privire / era închisă în piatră / ca o metaforă silenţioasă // ne înghesuiam în aceeaşi inimă / ca două păsări / într-o coajă de ou... 
____________________________
* Gabriel Petru Băeţan, Iluzii în ambalaje de carne, Iaşi, Editura Fides, 2011 (pagini A-5: 72; ISBN 978-973-8930-73-5).

(Ion Pachia-Tatomirescu, Poemele inimii ca două păsări într-o coajă de ou-struţ – recenzie la volumul de versuri Iluzii în ambalaje de carne, de Gabriel Petru Băeţan, Iaşi, Editura Fides, 2011, pagini A-5: 72; ISBN 978-973-8930-73-5).

 2012, 12 mai, în Grădinile Versailles)

marți, 26 februarie 2013

"Iluzii în ambalaje de carne" - recenzie de Dumitru Anghel


  Volumul de versuri ILUZII în ambalaje de carne”. Editura Fides, Iaşi, 2011, 72 de pagini, cu o prefaţă de Ionuţ Caragea, reprezintă debutul editorial al poetului Gabriel Petru Băeţan, care este hotărât să convingă, să emoţioneze şi să-şi adjudece o linie melodică proprie în… „corul” liric de pe scena poeziei româneşti contemporane, deşi mai degrabă pare că ar ignora alinierea la un sistem poetic anume şi-şi arogă, impulsiv, agresiv, un punct de vedere manifest.

  Are la îndemână argumentele inocenţei, ale crezului în adevăruri fundamentale dar şi o atitudine fermă, îndrăzneaţă, uşor arogantă, care-l scuteşte de scuze şi de explicaţii, chiar şi-n planul creaţiei poetice, pe care-o consideră, dacă nu un model viabil, oricum un punct de vedere demn de luat în considerare, deşi unul imprevizibil ca atitudine faţă de mesajul liric, oricare ar fi acesta!
  Gabriel Petru Băeţan crede doar în idealurile sale, în poveştile sale de iubire, în neliniştile de tot felul şi de toate nuanţele ori capriciile unei existenţe tulburată deseori de spaime pasagere.
  De altfel, aşa a atras atenţia încă de la debutul publicistic cu versuri în revista „Oglinda Literară” şi, mai apoi, cu poezii, recenzii şi interviuri şi în alte prestigioase publicaţii de cultură şi literatură: „Glasul Aradului”, „Argeş”, „Zeit”, „Armonii Culturale”, „Poezia”, din ţară, ca şi de peste hotare: „Curentul Internaţional” sau „Conexiuni”, din Statele Unite. Rapid a venit şi recunoaşterea în planul creaţiei literare a poetului Gabriel Petru Băeţan în „Antologia Poeziei Româneşti Contemporane” – Meridiane Lirice, 2012.
  „Iluziile” poetice ale poetului Gabriel Petru Băeţan sunt, mai întâi de toate, reacţii zgomotoase de-o anume gravitate şi de-o remarcabilă vervă artistică la toate încercările, provocările şi debusolările sufleteşti din jurul său, pe care încearcă să le stăpânească printr-o anume insolenţă juvenilă, un fel de arţag de copil răsfăţat dar şi printr-o eleganţă rece, gravă uneori, dispoziţie sufletească meditativ-elegiacă. „Ambalajele” poetului Gabriel Petru Băeţan par, alteori, doar… „armuri” întru salvarea… pieptului bombat al orgoliului adolescentin, deoarece nici nu intuieşte, nu realizează cât de sincer, de naiv şi de vulnerabil se expune sufleteşte tocmai printr-o exagerată grijă faţă de Eu-l său liric şi faţă de toate care i se întâmplă în zona sensibilă a fiinţei sale răvăşită de atâtea nelinişti, incertitudini şi întrebări fără răspunsuri…
  Cartea „ILUZII în ambalaje de carne” adună 51 de poeme cu o lirică modernă, vers alb, vers liber, cu libertăţi totale, de la titlul de pe copertă sau titlurile poeziilor, până la forma, structura sau întinderea acestora. Volumul se deschide cu un titlu-şoc, „ADN-ul cuvintelor”, pentru un mesaj erotic, ca o uvertură muzicală din P.I. Ceaikovski, pentru ca să nu existe nici un dubiu asupra sugestiei sentimentale şi cu un prim semnal orgolios încă de pe copertă, cu fotografia protagoniştilor îndrăgostiţi, Alexandra Duma Ifigenia şi Gabriel Petru Băeţan, după o idee a lui Bogdan Iorgovan: „în care să ne descoperim prin iubire / să ne iluminăm prin atingeri / … / şi să ne întrepătrundem trupurile / până când atomii noştri vor constitui / materia primă pentru vise” (Op. Cit., pag. 8), cu speranţa într-o iubire veşnică, perpetuată genetic, pe care: „să o clonăm din adn-ul cuvintelor” (Ibidem, pag. 9).
  Adică, o lirică erotică programatică, în tonalităţi dodecafonice, ca un Impromptü sentimental, incontrolabil, pe note discordante, gata să se transforme în impas sufletesc: „de când ai plecat a plouat încontinuu / cu pierderi de memorie / iubirea ta mi-a rămas ca un frig / în măduva oaselor? („Ultimul peron”, pag. 10), ca o patologie poetică, în care: „nici perna nu-mi mai primeşte capul / mă răsucesc în propriul pat / ca într-un cocon fără ieşire” („Oameni între degete”, pag. 11), chiar dacă există… „gânduri care rănesc”, „şi tăceri care vindecă” (Ibidem), după o motivaţie aleatorie, în egală măsură pentru restabilirea unui echilibru precar şi riscant. Deşi este foarte tânăr, poetul are surprinzător de moderne ieşiri din impasuri sufleteşti, nu întotdeauna sentimental-erotice, ci mai mult pe o coordonată afectiv-existenţială, din care lipsesc certitudinile dătătoare de speranţe, de echilibru: „nu am nevoie de cuvinte / pentru vindecare” („Pe limba lor vorbesc despre sfârşit”, pag. 14), şi-şi ponderează neliniştea acceptând destinul implacabil sau voia Divinităţii: „în ziua în care nu ai mai venit / a început să plouă / de parcă ai convenit cu zeii / să îmi întoarceţi spatele…” (Idem, pag. 15).
  Dominantă rămâne o anume fragilitate sufletească: „sînt zile în care mă simt / atât de singur / încât din milă / moartea mă ţine de mână” („Al patrulea deget fără mână”, pag. 18), cu pusee de pesimism cronic şi senzaţii reci de învins: „ce-aş putea construi / când în visele mele / se năruiesc / atâtea castele de nisip?” (Ibidem).
Dar îşi revine repede, pentru că iubirea nu mai este doar platonică, ci are nuanţările virile ale bărbatului împlinit: „mirosul de cuvinte / evocă zilele acelea în care aşternuturile / se răsfăţau cu goliciunea ta” („Cearceaful are propriile amintiri”, pag. 19), iar povestea de dragoste, între idilă romantică şi apogeul erotic, se consumă pe acordurile unui „Capriciu” de Paganini: „ne iubim în noaptea fără glas / făptura ta încovoiată în braţele mele / este o vioară acordată / de îngeri” („Vioară acordată de îngeri”, pag. 21).
  Poetul Gabriel Petru Băeţan păstrează, inconştient sau deliberat, o puritate angelică a sentimentului de iubire, ferindu-se să nu-l terfelească printr-o băţoşenie de adolescent, care-şi ascunde sensibilitatea în spatele obscenităţilor impotente, atât de des întâlnite în „corul” licenţios al aşa-numitei poezii de avangardă erotico-scandaloasă.
  „ILUZII în ambalaje de carne”, poemul care a dat şi titlul cărţii de debut a poetului Gabriel Petru Băeţan, se dovedeşte a fi tocmai compromisul ideatic al tematicii întregului volum, pentru că: „pe drumul spre Golgota / întotdeauna primul pas / e o femeie” (Op. Cit., pag. 22), chiar şi atunci când: „preludiul morţii / se desfată în fiecare sărut / ca un cancer / al destinului” (Ibidem), dar cel mai important rămâne omagiul acesteia: „în momente de singurătate / şi de suferinţă nebună / femeia e cea mai bună farmacie de vise” (Ibidem), ca să demonstreze că, în toate, a fost, întotdeauna, Eva, mamă şi iubită, ispita cu „mărul” tentaţiei în mână.
Nu doar femeia şi iubirea tulbură cugetul şi toată fiinţa poetului tânăr, ci îl încearcă şi nelinişti cu gânduri răvăşite de spaime existenţiale: „drum în derivă / … / întunericul mă înconjoară / ca pe o insulă pustie” („Când murim de fapt?”, pag. 34), dar găseşte resursele vitale, ca să se agaţe de… „paiul” salvator: „mă ancorez de speranţă / ca epava de o palmă de nisip” (Idem), şi să afle supapa de echilibru în Divinitate: „sângele din mine îşi găseşte liman / în Dumnezeu” (Idem).
  Gabriel Petru Băeţan rămâne, până la urmă, pe un palier optimist şi chiar se ia în serios, când crede cu habotnică convingere că poeţii, cu sufletul lor răvăşit sau încercat de speranţe, venite din tentaţii ori alternative de tot felul, pot schimba lumea, o pot face mai bună, mai frumoasă, mai demnă într-o alchimie, la care au visat dintotdeauna Oamenii: „suntem derivaţi din substanţa emoţiei / cu reacţii comune de contopire în acelaşi epicentru / sfidăm orice formulă chimică / şi fiecare element din tabelul lui Mendeleev” („Chimie pură”, pag. 37), iar miracolul vine tot din iubire: „intrăm în metamorfoză cu fiecare sărut / într-un magnetism perpetuu” (Ibidem).
  Poetul Gabriel Petru Băeţan este la debutul său editorial şi nu are încă un portofoliu confortabil în palmaresul său liric, dar promite prin volumul de versuri în pregătire, „Rugăciunea nefericiţilor”, că-şi va consolida opţiunea poetică păstrând aura de originalitate şi de decenţă artistică, cu care a venit în lumea bună a poeziei prin prima sa carte de literatură, „ILUZII în ambalaje de carne”.
Notă (Oglinda Literară): Gabriel Petru Băeţan a debutat publicistic cu poezie în revista „Oglinda Literară”

vineri, 1 februarie 2013

Ghidul trecătorului prin viaţă


degeaba  ne umplem valizele cu acatiste
rugăciunile cele mai puternice sunt lacrimile
degeaba ne ticsim buzunarele cu monede
cu adevărat de nepreţuit sunt numai zâmbetele celor dragi
degeaba ne cazăm de la un pântec la altul
dacă sângele nostru nu se simte nicăieri acasă
degeaba ne vindem sufletele la bursă pentru o funcţie
dacă mai apoi cerşim dragoste la periferia memoriei
degeaba mâncăm numai caviar
dacă fiecare cuvânt pe care îl rostim e un peşte împuţit
degeaba le ridicăm statui eroilor
dacă apoi le profanăm amintirile
degeaba facem pace cu cei care nu au aceleaşi convingeri ca şi noi
dacă apoi trimitem peste ei tancurile tăcerii
degeaba ne învelim trupurile în aur
dacă suntem putrezi pe dinăuntru
degeaba ne spovedim sufletul otrăvit cu minciuni
abia pe patul de moarte
degeaba plâng călăii
pe lama mustrărilor de conştiinţă