joi, 9 ianuarie 2014

Femeia - „cea mai bună farmacie de vise” - Recenzie Camelia Pantazi Tudor

                                                                                                      

      Titlul volumului de debut al lui Gabriel Petru Băeţan Iluzii în ambalaje de carne mi-a trezit curiozitatea şi m-a îndemnat să deschid nerăbdătoare cartea căutând să înţeleg sensul alăturării unor termeni ce la prima vedere şochează. Iluzii duce cu gândul la vise, speranţe, dorinţe, iar ambalaje de carne creează imediat în mintea cititorului imaginea unor lăzi frigorifice pline cu carne din magazinele de specialitate. Mă aşteptam să am în faţa ochilor o primă poezie clarificatoare purtând acest titlu, dar am fost surprinsă, de altfel în mod plăcut, să citesc un poem intitulat ADN-ul cuvintelor, un poem dedicat iubirii care îşi câştigă nemurirea graţie celor talentaţi în mânuirea artistică a cuvintelor. Iubirea chiar şi atunci când “va deveni o fosilă/în toracele nostru de piatră va dăinui prin „clonarea” din „ADN-ul cuvintelor”.
    Deşi situată în prima parte a volumului, poezia Iluzii în ambalaje de carne poate fi considerată o concluzie privind sentimentele pe care femeia le trezeşte în inima bărbatului. Pentru Băeţan femeia este „cea mai bună farmacie de vise” „în momente de singurătate/şi de suferinţă nebun㔄pînă în punctul culminant al dramei/cînd ajungi să blestemi zeii/şi ieşi afară din tine”. Iată, visele/iluziile în ambalaje de carne! Nu te lasă să disperi, nu te lasă să suferi. Ele mor doar odată cu tine, atunci când zeii o vor...
      În unele dintre poemele de dragoste ale volumului acest sentiment se simte şi se trăieşte în prezent („ne iubim în noaptea fără glas/făptura ta încovoiată în braţele mele/este o vioară acordată/de îngeri” - Vioară acordată de îngeri), dar în cele mai multe el trece în amintire, o amintire abordată de asemenea în două moduri; pe de-o parte, iubirea lasă urme dureroase, iar pe de altă parte, poate salva şi da un scop vieţii. În Ultimul peron, viaţa este o gară din care oamenii pleacă spre o destinaţie necunoscută ceea ce produce o inevitabilă tristeţe dar, în acelaşi timp, există speranţa (”în colţul camerei pe taburet/o lumînare păstrează vie speranţa”) şi amintirea iubirii (“pe noptieră poza ta îmi surîde”) chiar dacă “iubirea ta mi-a rămas ca un frig/în măduva oaselor”. Iubirea devine „otravă”în Simfonie de pixeli, dar în schimb Într-o bătaie de clopot amintirea are putere vindecatore (“amintirea ta e un vals/pe un strop de sînge/cînd palma ta se deschidea/necredinciosul din mine/îşi recăpăta vederea”). În Două păsări într-o coajă de ou iubirea apropie până la contopire („alcătuiam împreună/o nouă sculptură de Michelangelo”(...)„ne înghesuiam în aceeaşi inimă/ca două păsări/într-o coajă de ou”), iar într-o altă frumoasă şi emoţionantă poezie amintirea acesteia devine un punct de sprijin („…cînd viaţa îmi atîrnă de un ştreang/în amintirea ta găsesc un punct de sprijin/şi-atunci cînd timpul mi te va îndepărta/tu îmi vei fi/imaginea din urmă - Punct de sprijin).
      Sentimentul iubirii nu este suficient pentru tânărul poet pentru a exprima ceea ce simte în profunzimea eului său, el dorind să exteriorizeze alte trăiri sufleteşti care alături de iubire fac parte intrinsecă din fiinţa umană. Volumul capătă, în acest fel, o unitate nesesizată probabil la prima vedere, poetul ajungând la reflecţii privind destinul, condiţia umană, divinitatea.
       Pentru Gabriel Petru Băeţan noi, oamenii, suntem „derivaţi din substanţa emoţiei/cu reacţii comune de contopire în acelaşi epicentru” care „sfidam orice formulă chimică/şi fiecare element din tabelul lui Mendeleev” - Chimie pură.” Sîntem propriul nostru testament”- Testament şi întrebarea este „Cînd murim de fapt?/Atunci cînd nu mai avem viaţă/Sau atunci cînd sufletul îşi uită limba?” - Cînd murim de fapt?
       Poetul crede în destin („destinul îmi bate la uşă în troiene”- Aştept un semn), iar adevărata sa durere este ”gîndul/că n-am putut destinul să mi-l schimb”- Vise într-un pumn de speranţă. Plecarea iubitei are o justificare fiind doar „un tablou din lemn/tăiat din trunchiul putred/al destinului” - Tablou din lemn. Convingerea sa este că peste noi şi peste tot ce se află în jurul nostru domneşte o forţă superioară căreia nu ne putem împotrivi dar de care nu suntem străini fiind într-o permanentă legătură. În Tu nu auzi „... universul/e un cîntec de orchestră/pe care Dumnezeu o dirijează/prin notele muzicale/ale inimilor noastre„. Gabriel Petru Băeţan afirmă cu sinceritate „sînt om, iluzie şi veteranul/luptei nebune cu viaţa”în Picătura chinezească, iar din poezia Seceta cărnii care încheie volumul răzbate o tristeţe deprimantă. Pentru poetul cu suflet singuratic „amintirile nu mai încolţesc/singurătatea/mă seceră de la glezne”.Suntem oameni, suntem iluzii, suntem singuri…
      Având darul de a incita încă de la început, Gabriel Petru Băeţan „prinde” cititorul în mrejele versurilor sale prin metaforele profunde cu valoare aforistică şi prin măiestria construirii unor comparaţii. Totuşi, în multe dintre poezii versurile „se rup”, ideea anterioară se pierde într-alta, uneori contrariind, alteori incitând, dar lăsând să se vadă că stilul poetic mai are nevoie de o îmbunătăţire.
     Gabriel Petru Băeţan este un împătimit al versurilor, clocoteşte sub impactul sentimentelor care îi îndeamnă mâna să scrie versuri sensibile prin exprimare, şi pline de forţă prin capacitatea de sintetizare a gândurilor şi a sentimentelor transmise. După cum el însuşi mărturiseşte în poezia Vise într-un pumn de speranţă ceea ce scrie „este sîngele meu în carnea altor oameni/credinţa mea şi ultima lumină”.Poetul dăruieşte semenilor săi propria sa viaţă şi trăieşte cu credinţa în poezie până la finalul inevitabil.
                                                        Revista Cervantes, nr 11, noiembrie 2013

luni, 15 iulie 2013

"Rugăciunea nefericiţilor" - prefaţă şi recenzie :Ştefan Doru Dăncuş

                                           Cred în steaua lui Gabriel Petru Băețan


      Dacă ar fi să fim sinceri (și suntem), literatura română contemporană beneficiază de multe și inegalabile coruri poetice. Explicându-ne sinceritatea și motivându-ne decizia, vom trece peste îngustimea minții și subțirimea culturală ale unor autori pretins prestigioși și vom remarca, în această învălmășeală fără precedent, doar câteva curioase ”direcții” (unele impuse de tot felul de mentori, locali sau naționali, altele apărute spontan). Suntem, așadar, tributari următoarelor: direcția porno, direcția lascivă, direcția violentă, direcția rimei clasice, direcția patriotardă, direcția plângăreață, direcția thriller și deocamdată, ne oprim aici.
      Cărți neinfectate de direcțiile menționate nu prea mai apar sau dacă, totuși..., sunt sufocate de supraproducția editorială și zgomotul mediatic aferent, potrivite mai degrabă promovării războaielor decât presupusei pacificări pe care o așteptăm de la ceea ce numim, în sens larg, POEZIE.
       În acest nestatornic areal apare ”Rugăciunea nefericiților”, de Gabriel Petru Băețan. Am urmărit, în decursul a doi-trei ani, aventura poetică a unui poet care nu se încadra în direcțiile pomenite mai sus. Mă gândeam că, renunțând la apartenența față de o grupare sau alta, va sfârși măcinat de confuzii. Ceva însă l-a ținut în viață, în interiorul unei literaturi ce fuge cu o viteză de care și electronilor le-ar fi frică.
      Volumul de față confirmă, de fapt, ceea ce spuneam despre poezie:
”poezia trebuie să fie atât de fidelă realităţii
încât nici măcar zeul cuvintelor
să nu îşi dea seama
că a fost plagiat”
      Versurile sale au un iz de elegie de sfârșit de lume și, în același timp, explodează cu o vitalitate metaforică pe care puțini poeți moderni o pot atinge. Acestui autor nu-i sunt străine niciuna din tehnicile poetice moderne, așa cum nu-i este străin nici punctul acela problematic despre care Arhimede spunea că ar putea răsturna lumea. Locuind în acel punct nu te mai interesează ce va zice lumea dacă nu înțelege despre ce vorbești:
”cineva trebuie sa o facă şi pe asta
am dat cuvintele jos de pe cruce”
      Obsesiv, ca și cum și-ar trimite cuvintele spre eșafod, dăm peste ”poezie”, cuvânt care se repetă sau la care se face aluzie în aproape întreaga carte. Speranța mea este că autorul va reuși să nu devină ”hrană pentru neant”, așa cum scrie în poemul cu același titlu. Cred în steaua lui. Nici eu ”nu pot înțelege această evoluție de fațadă” (poemul ”Nu înțeleg”).

 Ștefan Doru Dăncuș 15.07.2013

Vol II Gabriel Petru Băeţan
Editura Eminescu, lansare oficială septembrie 2013





joi, 13 iunie 2013

Gabriel Petru Băeţan: iluzii la purtător* - Recenzie de Gheorghe Mocuţa

     „dacă iubirea a devenit/ un emoticon”

      Cu un titlu bine găsit care să exprime parcă o anumită distanţă faţă de poezia ultimei generaţii, cu o copertă alb-negru ce sfidează orice pudoare, fără a uita să transmită o anumită poză „true blood”, cu o prefaţă subtilă a lui Ionuţ Caragea care pare să-i fie şi maestru, Gabriel Petru Băeţan îşi asigură o bună imagine de debutant. Parcurgându-i textele, impresia de siguranţă a tonului şi unitate a întregului se confirmă. O voce distinctă, încă ezitantă dar rezistentă, gata să intre în competiţie. Efortul de a-şi forja un stil e evident. 
      Poemul Facerea lumii conţine toată naivitatea şi vibraţia începutului, lustruind metaforele şi imaginile până la esenţă: „cînd a zidit umanitatea/ Dumnezeu a început/ cu locul copilăriei mele/ cu vibraţia luminii din curtea bunicii/ cu mirosul de cais ars de pe verandă/ cu răcoarea din antreul casei/ şi gustul sfînt de brînzoaice/ rumenite în cuptorul cu vatră// a pilonit la umbra casei/ leagănul acela care mă purta la cer/ şi liliacul care încărca aerul/ în dimineţile de vară// Dumnezeu şi-a desăvârşit creaţia/ în palmele blânde ale bunicii/ în rugăciunile ei umile/ în înţelepciunea bunicului/ şi evlavia privirii sale”
      Sigur că el aparţine unei generaţii – şi nu ascunde acest lucru – familiarizate cu literatura virtuală şi curentul Google. Poemul Simfonie de pixeli ni-l arată capabil să se detaşeze ironic de jocul de-a v-aţi ascunselea şi să intre în dialog,chiar cu Dumnezeu, pe messenger: „dacă iubirea a devenit/ un emoticon/ pe messenger/ singurătatea să îmi fie otravă/ am să îi dau lui Dumnezeu/ un buzz/ mîhnit/ că m-a uitat printre oameni// printre oameni m-a uitat/ Dumnezeu/ un buzz printre emoticons/ otrava mea este/ iubirea/ mi-o injectez în vene/ ca pe o apă/ sfinţită/ de singurătate”
        Motivul dragostei, al perechii, e predominant şi coboară din imaginarul generaţiei vampirizate din care nu lipseşte „mimica îndoliată” a protagonistului, „un soare gripat”, îngerii cu aripi îngheţate şi gesticulaţia canibalică: „eşti singurul supravieţuitor/ din iglul cutiei mele toracice/ te hrăneşti cu vertebre/ şi sânge albastru”. Perechea suferă de o anumită inerţie, e desincronizată, se hrăneşte cu iluzii într-un decor romantic nocturn, cu vânt şi cu o lună care „se prelinge ca o mână osoasă”, cu strigăt de lebede şi vise trucate care prevestesc singurătatea. Fascinat de „teologia cuvintelor”, de „chimia pură” a emoţiilor şi reacţiilor sentimentale, furat de câte o „dramă anonimă” sau căutând un „punct de sprijin” în orizontul comunicării, poetul nu poate evita „drumul în derivă” al fiinţei şi motivul morţii căruia îi dă un tâlc metafizic: „drum în derivă/ genunchii mei firavi/ amintesc căderile// întunericul mă înconjoară/ ca pe o insulă părăsită/ cu malurile şubrede/ fiecare privire din urmă/ îmi scrutează mîinile/ în lupta cu înecul// mă ancorez de speranţă/ ca epava de o palmă de nisip/ povara timpului mă sufocă/ îmi vin în minte oameni din trecut/ apa curge într-o singură direcţie/ idealurile mele o iau la vale/ sîngele din mine îşi găseşte liman/ în Dumneezeu// Cînd murim de fapt?/ Atunci cînd nu mai avem viaţă/ Sau atunci cînd sufletul îşi uită limba?”

    Aventura omului-iluzie

    Discursul evoluează spre o poetică a interiorităţii şi oglindirii narcisiace („ne înghesuim în aceeaşi inimă/ ca două păsări/ într-o coajă de ou” sau: „făptura ta încovoiată în braţele mele/ este o vioară acordată/ de îngeri”), spre reverie şi vis .„Sufletul orb” îşi citeşte destinul în tiparele fiinţelor din apropiere şi inventează un nou tip de scriere: „scriu şi ceea ce scriu/ este sîngele meu în carnea altor oameni/ credinţa mea şi ultima lumină”. Există o reţea de figuri ale „neînţelesului” care constituie substratul ermetic al textului; nu e altceva decât o încercare de a defini poezia prin expresia propriei sensibilităţi.
     Şi totuşi suntem departe de minimalismul autobiografic şi de notele mizerabiliste ale existenţei, conturată de ultima generaţie, de hiperrealismul acid al douămiiştilor. În pulsaţia lirică a discursului amoros al acestui autor intră şi clişee cinematografice sau declaraţii patetice, adaptate vârstei, mai anemice sau mai rutinate, fără o trăire intensă, fără războiul dintre sexe.
       Tu eşti biblioteca mea e un poem remarcabil care dincolo de încărcătura emoţională, aruncă în luptă imaginaţia şi puterea de iluzionare a unui debutant la fel de remarcabil: „tu eşti poezia şi proza într-o perfectă armonie/ tu mă faci să oscilez între comedie şi dramă/ între nopţi metaforă şi dimineţi nescrise/ cînd silueta ta de stilou se topeşte/ în cerneala proaspătă a cerului/ tu eşti prima şi ultima pagină a vieţii mele// tu ai putea lua cu uşurinţă premiul Nobel la literatură/ pentru simplu fapt că te laşi scrisă/ pe aşternuturi…”
      Asaltat de o realitate care îl transformă în carnagiu, „omul iluzie” se identifică cu un căutător iniţiat al fiinţei iluzorii care-şi dezvăluie cifrul dincolo de ambalajele de carne, în microcosmosul trăirilor şi al senzaţiilor care îi invadează conştiinţa. În fond un reflex de apărare sau chiar o alternativă în faţa căutării raţionale, logice, prin definiţii şi sisteme filosofice. *)

 Gabriel Petru Băeţan, Iluzii în ambalaje de carne, Editura Fides, Iaşi, 2011, volum îngrijit şi prefaţat de Ionuţ Caragea – poezii, debut



luni, 8 aprilie 2013

Poemele inimii ca două păsări într-o coajă de ou-struţ - recenzie Prof Dr Ion Pachia Tatomirescu


Chiar dacă titlul volumului de debut în poezie, Iluzii în ambalaje de carne*, de Gabriel Petru Băeţan, îndepărtează receptorul, pentru că, la prima licărire de pupile, îl trimite la măcelar, pentru că, la a doua fulgerare de irişi, îl pune în situaţia de a nu admite în vreun chip că el, însuşi, poate fi „pachetul“ de vise / speranţe „în ambalaj“ din muşchi de vită (fie şi ca semnificat ascuns în semnificantul „vrăbioare“), este bine să se ştie, încă „din prima fază-frază“, că este vorba de o existenţă-mezelăreasă, nu cea de la orice colţ de stradă, ci una de pe calea Golgotei: «pe drumul spre Golgota / întotdeauna primul pas / [...] // zilele trec după acelaşi scenariu / ne amăgim cu o existenţă / ce ne vinde iluzii / în ambalaje de carne // [...] // până în punctul culminant al dramei / când ajungi să blestemi zeii / şi ieşi afară din tine» (p. 22).
În prefaţa Un debut convingător cu sclipiri de aforisme, de Ionuţ Caragea, de la acest interesant volum de poeme semnat de Gabriel Petru Băeţan, după ce se face o radiografie de fidelitate la „starea poeziei“ din România ultimelor anotimpuri («Poezia a devenit un compromis între azi şi mâine, o mică autoexcitare verbală, o pilulă reconfortantă sau o femeie uşoară pe care oricine o pate obţine în schimbul câtorva cuvinte tari. Într-o societate în care doar vulgaritatea mai reuşeşte să şocheze, acest lucru a fost speculat şi de autorii cu experienţă. [...] ...unele edituri [...] voiau să scoată profit imediat, fără să ţină cont de degradarea morală şi perversiunea la care era supus amatorul de poezie şi frumos», p. 5), se relevă bucuria de a descoperi un veritabil talent, un poet cu strălucit viitor («...Gabriel Petru Băeţan [e] un tânăr cu potenţial vizibil, care nu se sfieşte să scrie curat, explorându-şi sentimentele cele mai profunde, de dragoste şi tristeţe [...], un tânăr care vrea şi care crede că poate ajunge cu o treaptă mai sus decât generaţia sa [...], fixându-şi repere valoroase, încercând să înţeleagă ce este poezia, de unde vine ea şi unde trebuie să ajungă [...]», p.6; «volumul „Iluzii în ambalaje de carne“ este un debut convingător al unui tânăr ce surprinde prin curaj şi sensibilitate...», p. 7), Ionuţ Caragea justificându-şi sintagma „sclipiri de aforisme“ din titlul generoasei sale prezentări către distinsul receptor de poezie, desigur, cu destule exemple, ori, mai exact spus, cu o mulţime de „citate-martori“: «...să ne oprim asupra câtorva aforisme deosebite ce reuşesc să ne încânte privirea şi sufletul prin ingeniozitatea şi expresivitatea lor: „când plouă, amintirile pe limba lor vorbesc despre sfârşit“, „pe drumul spre Golgota, întotdeauna primul pas e o femeie“, „în momente de singurătate şi de suferinţă nebună, femeia e cea mai bună farmacie de vise“, „drumul tău spre mine e pod peste umanitate“, „când a zidit umanitatea, Dumnezeu a început cu locul copilăriei mele“, „ridurile sunt preludiul capitulării“ [...] etc.» (p. 6).
Eroul din poemele lui Gabriel Petru Băeţan simte – bacovian – nu numai «războiul dintre ieri şi azi», ci şi cum «călcâiul ploii apasă tot mai violent» (Ultimul peron, p. 10); el «ţine oamenii între degete» (p. 11), îşi injectează iubirea «în vene / ca pe o apă / sfinţită / de singurătate» (Simfonie de pixeli, p. 12), are în jur «umbre cu pene de îngeri» (Într-o bătaie de clopot, p. 13), este «adoptat de furtună» şi cerul îi «pansează rănile / ca o mamă primitoare» (p. 14 sq.); într-o oglindă, caută «cuvintele ca un fluture / în genunchi» (p. 16), ori «cearşaful [ce] are propriile[-i] amintiri» (p. 19), observă faptul că «Dumnezeu şi-a desăvârşit creaţia / în palmele blânde ale bunicii» (Facerea lumii, p. 24), surprinde prelingerea lunii «ca o mână osoasă», căutându-şi «trupul / printre draperii» (p. 30), îşi vede condeiul ca «o prelungire a braţului» (Teologia cuvintelor, p. 35) şi „prin poezie îşi duce crucea“, sfidează «orice formulă chimică / şi fiecare element din tabelul lui Mendeleev» (p. 37), în vreme ce «cuvintele se dau jos de pe cruce» (p. 44); el (eroul poematic) şi iubita-i se descoperă a fi «cuvinte încrucişate / ce dezleagă misterul cerului» (p. 45), de parcă ar descinde din antic-egipteanul «Papirus Insinger», până ce plecarea ei (a iubitei / muzei) „se iconizează“, ajunge «un tablou din lemn» (p. 47), sau «cea mai frumoasă sculptură / [...] /  şi singurul cutremur / cu epicentrul în inimă» (p. 56), ori, în ultimă instanţă lirică, „muză-bibliotecă“ meritând Premiul Nobel pentru Literatură, spre a putea (El / Eroul – Ea / Iubită, Muză) să sfideze Olimpul, dar nu în androginică formulă, ci ca «două păsări într-o coajă de ou» (p. 20): când nopţile se lăsau grele şi reci peste noi / ne înghesuiam trupurile / în apropierea unei lumânări // convieţuiam prin atingeri / savurând fiecare strop de existenţă // Dumnezeu consfinţea tăcerea / şi vocea fiecărui puls // alcătuiam împreună / o nouă sculptură de Michelangelo / şi fiecare privire / era închisă în piatră / ca o metaforă silenţioasă // ne înghesuiam în aceeaşi inimă / ca două păsări / într-o coajă de ou... 
____________________________
* Gabriel Petru Băeţan, Iluzii în ambalaje de carne, Iaşi, Editura Fides, 2011 (pagini A-5: 72; ISBN 978-973-8930-73-5).

(Ion Pachia-Tatomirescu, Poemele inimii ca două păsări într-o coajă de ou-struţ – recenzie la volumul de versuri Iluzii în ambalaje de carne, de Gabriel Petru Băeţan, Iaşi, Editura Fides, 2011, pagini A-5: 72; ISBN 978-973-8930-73-5).

 2012, 12 mai, în Grădinile Versailles)

marți, 26 februarie 2013

"Iluzii în ambalaje de carne" - recenzie de Dumitru Anghel


  Volumul de versuri ILUZII în ambalaje de carne”. Editura Fides, Iaşi, 2011, 72 de pagini, cu o prefaţă de Ionuţ Caragea, reprezintă debutul editorial al poetului Gabriel Petru Băeţan, care este hotărât să convingă, să emoţioneze şi să-şi adjudece o linie melodică proprie în… „corul” liric de pe scena poeziei româneşti contemporane, deşi mai degrabă pare că ar ignora alinierea la un sistem poetic anume şi-şi arogă, impulsiv, agresiv, un punct de vedere manifest.

  Are la îndemână argumentele inocenţei, ale crezului în adevăruri fundamentale dar şi o atitudine fermă, îndrăzneaţă, uşor arogantă, care-l scuteşte de scuze şi de explicaţii, chiar şi-n planul creaţiei poetice, pe care-o consideră, dacă nu un model viabil, oricum un punct de vedere demn de luat în considerare, deşi unul imprevizibil ca atitudine faţă de mesajul liric, oricare ar fi acesta!
  Gabriel Petru Băeţan crede doar în idealurile sale, în poveştile sale de iubire, în neliniştile de tot felul şi de toate nuanţele ori capriciile unei existenţe tulburată deseori de spaime pasagere.
  De altfel, aşa a atras atenţia încă de la debutul publicistic cu versuri în revista „Oglinda Literară” şi, mai apoi, cu poezii, recenzii şi interviuri şi în alte prestigioase publicaţii de cultură şi literatură: „Glasul Aradului”, „Argeş”, „Zeit”, „Armonii Culturale”, „Poezia”, din ţară, ca şi de peste hotare: „Curentul Internaţional” sau „Conexiuni”, din Statele Unite. Rapid a venit şi recunoaşterea în planul creaţiei literare a poetului Gabriel Petru Băeţan în „Antologia Poeziei Româneşti Contemporane” – Meridiane Lirice, 2012.
  „Iluziile” poetice ale poetului Gabriel Petru Băeţan sunt, mai întâi de toate, reacţii zgomotoase de-o anume gravitate şi de-o remarcabilă vervă artistică la toate încercările, provocările şi debusolările sufleteşti din jurul său, pe care încearcă să le stăpânească printr-o anume insolenţă juvenilă, un fel de arţag de copil răsfăţat dar şi printr-o eleganţă rece, gravă uneori, dispoziţie sufletească meditativ-elegiacă. „Ambalajele” poetului Gabriel Petru Băeţan par, alteori, doar… „armuri” întru salvarea… pieptului bombat al orgoliului adolescentin, deoarece nici nu intuieşte, nu realizează cât de sincer, de naiv şi de vulnerabil se expune sufleteşte tocmai printr-o exagerată grijă faţă de Eu-l său liric şi faţă de toate care i se întâmplă în zona sensibilă a fiinţei sale răvăşită de atâtea nelinişti, incertitudini şi întrebări fără răspunsuri…
  Cartea „ILUZII în ambalaje de carne” adună 51 de poeme cu o lirică modernă, vers alb, vers liber, cu libertăţi totale, de la titlul de pe copertă sau titlurile poeziilor, până la forma, structura sau întinderea acestora. Volumul se deschide cu un titlu-şoc, „ADN-ul cuvintelor”, pentru un mesaj erotic, ca o uvertură muzicală din P.I. Ceaikovski, pentru ca să nu existe nici un dubiu asupra sugestiei sentimentale şi cu un prim semnal orgolios încă de pe copertă, cu fotografia protagoniştilor îndrăgostiţi, Alexandra Duma Ifigenia şi Gabriel Petru Băeţan, după o idee a lui Bogdan Iorgovan: „în care să ne descoperim prin iubire / să ne iluminăm prin atingeri / … / şi să ne întrepătrundem trupurile / până când atomii noştri vor constitui / materia primă pentru vise” (Op. Cit., pag. 8), cu speranţa într-o iubire veşnică, perpetuată genetic, pe care: „să o clonăm din adn-ul cuvintelor” (Ibidem, pag. 9).
  Adică, o lirică erotică programatică, în tonalităţi dodecafonice, ca un Impromptü sentimental, incontrolabil, pe note discordante, gata să se transforme în impas sufletesc: „de când ai plecat a plouat încontinuu / cu pierderi de memorie / iubirea ta mi-a rămas ca un frig / în măduva oaselor? („Ultimul peron”, pag. 10), ca o patologie poetică, în care: „nici perna nu-mi mai primeşte capul / mă răsucesc în propriul pat / ca într-un cocon fără ieşire” („Oameni între degete”, pag. 11), chiar dacă există… „gânduri care rănesc”, „şi tăceri care vindecă” (Ibidem), după o motivaţie aleatorie, în egală măsură pentru restabilirea unui echilibru precar şi riscant. Deşi este foarte tânăr, poetul are surprinzător de moderne ieşiri din impasuri sufleteşti, nu întotdeauna sentimental-erotice, ci mai mult pe o coordonată afectiv-existenţială, din care lipsesc certitudinile dătătoare de speranţe, de echilibru: „nu am nevoie de cuvinte / pentru vindecare” („Pe limba lor vorbesc despre sfârşit”, pag. 14), şi-şi ponderează neliniştea acceptând destinul implacabil sau voia Divinităţii: „în ziua în care nu ai mai venit / a început să plouă / de parcă ai convenit cu zeii / să îmi întoarceţi spatele…” (Idem, pag. 15).
  Dominantă rămâne o anume fragilitate sufletească: „sînt zile în care mă simt / atât de singur / încât din milă / moartea mă ţine de mână” („Al patrulea deget fără mână”, pag. 18), cu pusee de pesimism cronic şi senzaţii reci de învins: „ce-aş putea construi / când în visele mele / se năruiesc / atâtea castele de nisip?” (Ibidem).
Dar îşi revine repede, pentru că iubirea nu mai este doar platonică, ci are nuanţările virile ale bărbatului împlinit: „mirosul de cuvinte / evocă zilele acelea în care aşternuturile / se răsfăţau cu goliciunea ta” („Cearceaful are propriile amintiri”, pag. 19), iar povestea de dragoste, între idilă romantică şi apogeul erotic, se consumă pe acordurile unui „Capriciu” de Paganini: „ne iubim în noaptea fără glas / făptura ta încovoiată în braţele mele / este o vioară acordată / de îngeri” („Vioară acordată de îngeri”, pag. 21).
  Poetul Gabriel Petru Băeţan păstrează, inconştient sau deliberat, o puritate angelică a sentimentului de iubire, ferindu-se să nu-l terfelească printr-o băţoşenie de adolescent, care-şi ascunde sensibilitatea în spatele obscenităţilor impotente, atât de des întâlnite în „corul” licenţios al aşa-numitei poezii de avangardă erotico-scandaloasă.
  „ILUZII în ambalaje de carne”, poemul care a dat şi titlul cărţii de debut a poetului Gabriel Petru Băeţan, se dovedeşte a fi tocmai compromisul ideatic al tematicii întregului volum, pentru că: „pe drumul spre Golgota / întotdeauna primul pas / e o femeie” (Op. Cit., pag. 22), chiar şi atunci când: „preludiul morţii / se desfată în fiecare sărut / ca un cancer / al destinului” (Ibidem), dar cel mai important rămâne omagiul acesteia: „în momente de singurătate / şi de suferinţă nebună / femeia e cea mai bună farmacie de vise” (Ibidem), ca să demonstreze că, în toate, a fost, întotdeauna, Eva, mamă şi iubită, ispita cu „mărul” tentaţiei în mână.
Nu doar femeia şi iubirea tulbură cugetul şi toată fiinţa poetului tânăr, ci îl încearcă şi nelinişti cu gânduri răvăşite de spaime existenţiale: „drum în derivă / … / întunericul mă înconjoară / ca pe o insulă pustie” („Când murim de fapt?”, pag. 34), dar găseşte resursele vitale, ca să se agaţe de… „paiul” salvator: „mă ancorez de speranţă / ca epava de o palmă de nisip” (Idem), şi să afle supapa de echilibru în Divinitate: „sângele din mine îşi găseşte liman / în Dumnezeu” (Idem).
  Gabriel Petru Băeţan rămâne, până la urmă, pe un palier optimist şi chiar se ia în serios, când crede cu habotnică convingere că poeţii, cu sufletul lor răvăşit sau încercat de speranţe, venite din tentaţii ori alternative de tot felul, pot schimba lumea, o pot face mai bună, mai frumoasă, mai demnă într-o alchimie, la care au visat dintotdeauna Oamenii: „suntem derivaţi din substanţa emoţiei / cu reacţii comune de contopire în acelaşi epicentru / sfidăm orice formulă chimică / şi fiecare element din tabelul lui Mendeleev” („Chimie pură”, pag. 37), iar miracolul vine tot din iubire: „intrăm în metamorfoză cu fiecare sărut / într-un magnetism perpetuu” (Ibidem).
  Poetul Gabriel Petru Băeţan este la debutul său editorial şi nu are încă un portofoliu confortabil în palmaresul său liric, dar promite prin volumul de versuri în pregătire, „Rugăciunea nefericiţilor”, că-şi va consolida opţiunea poetică păstrând aura de originalitate şi de decenţă artistică, cu care a venit în lumea bună a poeziei prin prima sa carte de literatură, „ILUZII în ambalaje de carne”.
Notă (Oglinda Literară): Gabriel Petru Băeţan a debutat publicistic cu poezie în revista „Oglinda Literară”

marți, 1 mai 2012

„Iluzia iubirii sub semnul apocrif al înţelepciunii”- Recenzie de Gheorghe A. Stroia

     Cel mai frumos sentiment - pe care omenirea l-a „antologat” în scrierile sale de-a lungul vremii - este dragostea. Pentru unii - dragostea ca manifest al iubiri, pentru alţii – frustrare, însă pentru cei mai mulţi - frumos, divin, extaz, inspiraţie, terapie şi balsam. Cu certitudine firea omului modern se dovedeşte a fi din ce în ce mai golită de sentimentul ce a inspirat generaţii de poeţi în scrieri fabuloase precum cele ale lui : Eminescu, Labiş, Coşbuc sau Puşkin, Esenin, Baudelaire, Malarmé. Firea omului modern, zdrobită pur şi simplu de un „timpus fugitus” mai uşor simţit ori resimţit, nu îşi mai află liniştea şi nici răgazul pentru a gusta din frumuseţea vieţii sau de a face din dragoste un ideal. Pentru omul modern „Carpe diem” se traduce pregnant prin satisfacerea nevoilor mărunte, simple, pur-existenţiale, ce-l situează pe scara trebuinţelor – undeva la baza piramidei lui Maslow. Rareori omul mai ştie să viseze, să spere, să dăruiască şi, mai presus de orice, să iubească. Cu iubirea aceea pură, aleasă, născătoare de stele, aducătoare de noroc, sălaş al fericirii.

      În acest context, apariţia scrierilor de dragoste, în care planurile ideatice diverse să contureze un „tablou” pozitivist complet, este rarisimă. Parcă au secat cerurile de culoare sau au dispărut câmpiile cu ghiocei, în privirile flămânde de faimă, glorie, putere şi bani ale lumii. Gabriel Petru Băeţan ne propune, timid - dar virtuos în acelaşi timp - un titlu emblematic „Iluzii în ambalaj de carne” – Editura Fides din Iaşi, 2011, lucrare prefaţată de poetul consacrat al diasporei canadiene: Ionuţ Caragea. Pentru un volum de debut, titlul, structura poetică, claritatea textului liric şi aserţiunea declarată către vis este aproape completă. Poetul are aspiraţii simple prin mesaj, însă profunde prin înălţimea până la care poate ajunge: statuarea dragostei ca lege universal valabilă: „ne-am fi dorit ca iubirea să devină/ o condamnare fără recurs/ un medicament care să ne vindece de rutină/ un poem pentru muţi/ iar pentru orbi/ ne-am fi dorit să fie o melodie de Ceaikovski!” (ADN-ul cuvintelor).

        Iubirea poate fi arma de luptă împotriva rănilor provocate - fără urmă de scrupul - de această lume sterilă. Şi mai poate fi puterea pe care corolele pline de parfum ale crinului le va furniza ca răsplată a câştigării acestei bătălii. Până la urmă, iubirea se doreşte a fi un sentiment împărtăşit, care-şi află corespondent în jumătatea plină a paharului cu nectarul zeilor. Fără a fi insistent, dar dovedind o subtilitate de expresie şi emoţională puternică, poetul găseşte ca singură modalitate de supravieţuire, otrăvirea cu doze mici de iubire, care ard sângele şi inundă arterele, în revelarea sublimului şi dobândirea echilibrului: „otrava mea este/ iubirea/ mi-o injectez în vene/ ca pe o apă/ sfinţită/ de singurătate” (simfonie de pixeli).

       Concentrat în exprimare şi de un lirism fără doze inadecvate de exaltare, fire romantică, adeseori probând introvertire, Gabriel Petru Băeţan accentuează sublimul poeziei prin împletirea cuvintelor, în sintagme poetice profunde. Fără a fi reverenţios şi făcând din exprimarea firească a iubirii un modus vivendi, el realizează versuri cu tacite nuanţe de terţine japoneze, făcând recurs la inventarul tematicilor şi motivelor romantice: cireşi în floare, inimi-bătăi de clopot, fluturi, petale - „…umbre cu pene de înger/ aerul are gust de Duminică” sau „câte anotimpuri de cireşi înfloriţi/ trebuie să îmbrace inima mea/ distanţa dintre noi/ să încapă într-o bătaie de clopot?” (într-o bătaie de clopot) .

     Viziunea poetică a tânărului debutant este constructivă, înţelegând prin poezie demersul înălţător, iniţiatic, într-o aceeaşi construcţie plină de nuanţe: „sâmburi de nelinişte/ leg fiecare pas de un gând/ lumina dansează desculţă/ vara îşi deschide nasturii/ într-un joc ambiguu de petale// în fiecare siluetă/ întunericul se dilată/ drumul tău spre mine/ e pod peste umanitate”(fluture în genunchi). Transcenderea sensurilor se face cu o deosebită atenţie asupra detaliilor, unele dintre poemele cărţii fiind veritabile transpuneri metaforice ale unor pânze surrealiste (a se vedea operele artistului portughez Alberto d’Assumpçao – fondatorul grupului elitist „The 3th Paradigm”). Poemele cărţii pot fi privite ca un cumul de „substanţe” lirico-artistice, generatoare de sinestezie. Împletirea sinuoasă a liniilor dorinţelor, cu „cercurile” concentrice şi reprezentările cvasi-poligonale ale vieţii, lasă loc umbrelor şi luminilor fiinţei, într-un joc spectral al culorilor sufletului. Mai mult, poetul îşi asumă cu responsabilitate misiunea sculptorului – înlătură surplusul de „rocă” al versului, pentru a releva statuia (miezul fierbinte al cuvântului) - deja aflată acolo: „… alcătuiam împreună/ o nouă sculptură de Michelangelo/ şi fiecare privire/ era închisă în piatră/ ca o metaforă silenţioasă// ne înghesuiam în aceeaşi inimă/ ca două păsări/ într-o coajă de ou”( două păsări într-o coajă de ou). În reprezentările poetice ale lui Gabriel Petru Băeţan transpare dorul de vârstele timpurii, de căldura şi dragostea bunicilor, sugerând un reverberant dor al rădăcinilor, întoarcerea către ancestralitate, respectul faţă de origini: „Dumnezeu şi-a desăvârşit creaţia/ în palmele blânde ale bunicii/ în rugăciunile ei umile/ în înţelepciunea bunicului/ şi evlavia privirii sale” (facerea lumii).
     
           Pe deplin conştient de sterilitatea inimii trăitorului cotidian, de imposibilitatea acestuia de împărtăşire a iubirii, poetul insinuează – adesea – retorici, dileme ce denotă erudiţia şi orientarea sa către partea spirituală a vieţii, singura care poate induce trăiri veritabile şi, implicit, atingerea împlinirii: „Când murim de fapt?/ Atunci când nu mai avem viaţă/ Sau când sufletul îţi uită limba?”( Când murim de fapt). Iubirea este pentru Gabriel Petru Băeţan o intensă trăire, o emoţie, fără a arde – în ciuda vârstei sale – cu flacăra menită pieirii, ci îmbogăţindu-se constant cu alte valenţe, în alte culori. La Poarta Sărutului – brâncuşian sigiliu (dacă ar fi să facem analogie cu scrierile unui erudit poet mehedinţean – Corneliu Boteanu) ori la teiul iubirii veşnice: „Ne logodim a nu ştiu câta oară/ în catedrala din îmbrăţişarea noastră”(tu nu auzi…), spune poetul, pe un ton de uşoară resemnare.
   
         Multe sunt versurile care ar putea surprinde cititorul prin calinitatea lor, prin emoţia ce o incumbă şi care pot fi pe placul acestuia. Se începe astăzi, aici, prin derularea secvenţială a unor momente de frumoasă poezie, un drum către desăvârşirea artei poetice. Dacă poezie înseamnă stare, pozitivism, luciditate, forţă creatoare, empatie, iubire, atunci prezenta lucrare are toate ingredientele necesare. Dacă starea pe care o poate induce poezia este de bine, de vis şi reverie, fără a rupe total creatorul de efemerele contraste ale acestei lumi, atunci aceasta este starea în care pot fi citite aceste Iluzii în ambalaj de carne. O carte frumoasă, expresivă, romantică, bine realizată prin mesajul şi tandreţea inspirată, ce poate fi considerată mai mult decât o simplă carte de debut – o carte în care a început împlinirea unui vis. Aşteptăm cu deosebit interes ca traseul lui Gabriel Petru Băeţan să fie unul ascendent, prin care timpul să-i confirme valoarea şi să-i transforme scrierile în staţii de lumină şi linişte, în gara perpetuu dominată de furtună a acestei vieţi nemiloase – ca o extensie a celebrei ziceri: „Să-mi fi încăput în mână războiul sorţii, l-aş fi întocmit după gândul meu; aş fi alungat din lume tristeţea şi de bucuria izbânzii asupra ei mi-aş fi înălţat fruntea până în tăriile cerului.” (Omar Khayyam).

 Gheorghe A. Stroia Adjud, Săptămâna Patimilor 2012

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Recenzie Petru Don- "Un debut cât o naştere a luminii"


      Este un introvertit, un singur printre prieteni, un încăpăţânat căutător de explicaţii sieşi, despre tainele curente ale banalei noastre existenţe, despre dragostea pentru femei şi dragostea pentru fericire – care este, în opinia lui „monolog al conştiinţei/pe o pagină albă/însângerată de vârful condeiului“ Şi toate acestea îmbrăcate în cuvinte alese – uneori, sau găsite parcă întâmplător, în cele mai multe cazuri. Personajul despre care vorbesc se numeşte Gabriel Petru Băeţan iar spaţiul în care îşi consumă neliniştile este cartea sa de poezie, carte de debut, „Iluzii în ambalaje de carne“ recent apărută la Editura Fides.

       Gabriel Petru Băeţan debutează cu această carte, ale cărei pagini sunt umplute cu viaţă trăită, dorită sau numai închipuită. Tristeţea lui este dată de „zile în care mă simt/atât de singur/încât de milă moartea mă ţine de mână“ sau de necesitatea autoînălţării spre sublim: „dimineaţa de mai/prin pupile mărite vorbeşte Dumnezeu/într-o oglindă“. Autorul îşi trăieşte starea de creaţie pe muchie de cuţit, căci „condeiul e o prelungire a braţului/o ciumă de hârtie/mă lasă să trăiesc printre vii“. Gabriel Petru Băeţan îşi trăieşte, împreună cu iubita lui, fiecare clipă, într-o comuniune celulară: „ne înghesuim în aceeaşi inimă/ca două păsări/într-o coajă de ou“ – în cazul unei iubiri împărtăşite. Nu e mai puţin adevărat că aceste iubiri pot fi şi platonice sau doar închipuite: „iubiri pierdute, iluzorii: amintirea ta e un curcubeu/văzut prin gaura cheii“.
Iată, aşadar un autor tânăr, care ia taurul poeziei de coarne şi luptă curajos cu metaforele într-o arenă foarte periculoasă, căci demarcaţia dintre bunul simţ şi modă este foarte fragilă. Cu atât mai mult cu cât, în general poezia este un gen agreat de o lume inferioară numeric, bunăoară cititorilor de romane, căci atât cititorii de poezie cât, mai ales, poeţii sunt consideraţi de societate drept nişte ciudaţi, nişte aiuriţi. Aşadar, este lăudabilă apariţia acestei cărţi care dezvăluie, până la proba contrarie, un tânăr talentat, care mânuieşte meşteşugit metafora, ducând-o la realizări remarcabile, uneori.

     Legat de cartea „Iluzii în ambalaje de carne“ ca obiect tipografic, trebuie spus că e o reuşită editorială. Totuşi, reclam autorului să-şi cântărească mai atent poziţionarea propriei fotografii pe prima copertă a cărţii, evitând comentarii răutăcioase asupra lipsei de modestie a debutantului.
Una peste alta, cartea „Iluzii în ambalaje de carne“ este un debut editorial reuşit, pe care vă invităm s-o parcurgeţi.