vineri, 24 decembrie 2010

Reverii de iarnă

Reverii de iarnă


fruntea mea pe pieptul tău
era o corabie ajunsă la ţărm
pe timp de furtună

dezgropam cu respiraţia în pielea ta
rădăcinile florilor de gheaţă

şi din nimic
din vreascuri de detalii
tu aprindeai săruturi

fulgii de nea
trecuţi prin urechile norilor
cădeau aleatoriu

lumea devenise o pânză
şi cerul un pictor în alb

joi, 16 decembrie 2010

Pentru că

pentru că timpul profanează tot
şi uneori se ajunge singur din urmă
pentru că istoria cu toate exagerările şi brutalităţile ei
se zice că se repetă
pentru că trecutul de cele mai multe ori
rămâne îngropat în incertitudini
la fel cum prezentul dacă s-ar privi în oglindă
s-ar sinucide
pentru că oamenii
mutilează cu nepăsare şi ignoranţă natura
pentru că civilizaţia este un sanatoriu
în care fiecare dintre pacienţi se crede prooroc
pentru că singurul pod este cerul
pentru că totul are un preţ
pentru că suntem doi siamezi în dreptul inimii
pentru că…

Aştept

..şi-atunci când ultimul crepuscul
trimite luna la plimbare
mai tălmăcesc în scris
ca într-un rebus
spectrul icoanelor tăcute
sunt victima polemicii supreme
o inimă săpată într-o stâncă
şi umbra mi-e convoi funebru
la care-aştept
să-mi fie dumnezeu dricar

Punct de sprijin

...când viaţa îmi atârnă de un ştreang
şi ca un nod singurătatea mă sufocă
în amintirea ta găsesc un punct de sprijin...

cuvintele se retrag în mine
în aşteptare de verdict

tăcerile vorbesc despre renunţare
gândurile îmi zdrobesc ca un mercenar
orice speranţă

cerul iese din matcă
vorbeşte despre deznodământ
realitatea fără tine e o negare
la fel cum orice senzaţie
înseamnă autodistrugere

legat de ieri
ca un copil de mamă
prezentul mă găseşte în suspensie
între neputinţa de a te fi uitat
şi condamnarea la distanţă

şi orice-ar fi
mă zbat până la ultimul strop de luciditate
prin neapartenenţa la nimic
îmi ispăşesc sentinţa la un viitor fără tine

...când viaţa îmi atârnă de un ştreang
în amintirea ta găsesc un punct de sprijin
şi-atunci când timpul mi te va îndepărta
tu îmi vei fi
imaginea din urmă

luni, 6 decembrie 2010

Tu nu auzi...

tu nu auzi cum creşte floarea de cireş
atunci când în natură ne făgăduim
eternitatea
ca într-un altar...

ne logodim pentru a nu ştiu câta oară
în catedrala din îmbrătişarea noastră
lumina zilei ne izbeşte
de parcă dumnezeu din cer
se uită pe fereastră...

îmi pare fiecare revedere început
suntem uşori ca două respiraţii
ca două idealuri care prind rădacină
în deşertul memoriei...

..şi-atunci când nu spunem nimic
descoperim răspunsul în zefir
şi în ninsori de fluturi...

tu nu auzi cum vine primăvara
cum creşte pulsul soarelui
atunci când în natură ne făgăduim
eternitatea
cum universul
e un cântec de orchestră
pe care dumnezeu o dirijează
prin notele muzicale
ale inimilor noastre...