marți, 18 decembrie 2012

Paralelism liric

dacă aş fi fost meşterul Manole
m-aş fi zidit pe mine însumi
aş fi renunţat la sufletul meu greu şi dens
ca o cărămidă arsă în focurile suferinţei
pentru femeie
şi artă


dacă aş fi fost Cristofor Columb
nu aş fi ajuns niciodată mai departe de coastele femeii iubite
sufletul meu greu
şi ruginit
ar fi atârnat ca o ancor
ă
după corabia trupului meu


dacă aş fi fost Napoleon Bonaparte
m-aş fi exilat singur
pentru că nu pot concepe un alt imperiu în afară de singurătate
şi nici un alt asediu
în afară de cel al propriei minţi


ah dacă aş fi fost Marc Antoniu
nici măcar nu intram în cărţile de istorie
ştiindu-mă un rob al dragostei
aş fi renunţat pentru Cleopatra
şi la Roma
şi la zei


dar eu nu sunt altceva decât un poet
ceea ce construiesc eu în cuvinte
se dărâmă înăuntrul meu
ceea ce redescopăr în trecut prin scris
cu uşurinţă depăşeşte orice Lume Nouă
paginile de hârtie cucerite zilnic cu peniţa
colonii indivizbile ale imaginaţiei
femeia care mă inspiră în anonimat
e Ra-ul Egiptean
tăcerile cu care îmi hrănesc creaţia
sunt lupte de gladiatori pe muchie de cuţit în Colosseum
singurătatea mea
parcurgerea Antichităţii
prin cuvânt


sâmbătă, 23 iunie 2012

Am învăţat să fiu singur


pentru că nimic nu mă putea împlini
am învăţat să fiu singur
şi că nu oricine are privilegiul acesta

am învăţat că tăcerile sunt cel mai bun confident
şi pansamente pentru rănile
foarte adânci.

am descoperit apoi umbrele
cât de multă speranţă încape în ele
şi gândurile despre viaţa de apoi
mi-au venit mai uşor pe întuneric

am învăţat să nu am nevoie de nimeni altcineva
în afară de poezie
că zâmbetele pot fi nişte simple măşti în spatele cărora se pot ascunde monştrii
tocmai de aceea nu e bine să te uiţi prea des în oglindă
sau că în timp orice paradis
va deveni doar o altă gură de şarpe

că în singurătate totul e mai primitor şi solidar
şi nu am fost niciodată mai aproape de absolut
decât atunci când eram ca un sfinx
în deşertul tăcerii



marți, 1 mai 2012

„Iluzia iubirii sub semnul apocrif al înţelepciunii”- Recenzie de Gheorghe A. Stroia

     Cel mai frumos sentiment - pe care omenirea l-a „antologat” în scrierile sale de-a lungul vremii - este dragostea. Pentru unii - dragostea ca manifest al iubiri, pentru alţii – frustrare, însă pentru cei mai mulţi - frumos, divin, extaz, inspiraţie, terapie şi balsam. Cu certitudine firea omului modern se dovedeşte a fi din ce în ce mai golită de sentimentul ce a inspirat generaţii de poeţi în scrieri fabuloase precum cele ale lui : Eminescu, Labiş, Coşbuc sau Puşkin, Esenin, Baudelaire, Malarmé. Firea omului modern, zdrobită pur şi simplu de un „timpus fugitus” mai uşor simţit ori resimţit, nu îşi mai află liniştea şi nici răgazul pentru a gusta din frumuseţea vieţii sau de a face din dragoste un ideal. Pentru omul modern „Carpe diem” se traduce pregnant prin satisfacerea nevoilor mărunte, simple, pur-existenţiale, ce-l situează pe scara trebuinţelor – undeva la baza piramidei lui Maslow. Rareori omul mai ştie să viseze, să spere, să dăruiască şi, mai presus de orice, să iubească. Cu iubirea aceea pură, aleasă, născătoare de stele, aducătoare de noroc, sălaş al fericirii.

      În acest context, apariţia scrierilor de dragoste, în care planurile ideatice diverse să contureze un „tablou” pozitivist complet, este rarisimă. Parcă au secat cerurile de culoare sau au dispărut câmpiile cu ghiocei, în privirile flămânde de faimă, glorie, putere şi bani ale lumii. Gabriel Petru Băeţan ne propune, timid - dar virtuos în acelaşi timp - un titlu emblematic „Iluzii în ambalaj de carne” – Editura Fides din Iaşi, 2011, lucrare prefaţată de poetul consacrat al diasporei canadiene: Ionuţ Caragea. Pentru un volum de debut, titlul, structura poetică, claritatea textului liric şi aserţiunea declarată către vis este aproape completă. Poetul are aspiraţii simple prin mesaj, însă profunde prin înălţimea până la care poate ajunge: statuarea dragostei ca lege universal valabilă: „ne-am fi dorit ca iubirea să devină/ o condamnare fără recurs/ un medicament care să ne vindece de rutină/ un poem pentru muţi/ iar pentru orbi/ ne-am fi dorit să fie o melodie de Ceaikovski!” (ADN-ul cuvintelor).

        Iubirea poate fi arma de luptă împotriva rănilor provocate - fără urmă de scrupul - de această lume sterilă. Şi mai poate fi puterea pe care corolele pline de parfum ale crinului le va furniza ca răsplată a câştigării acestei bătălii. Până la urmă, iubirea se doreşte a fi un sentiment împărtăşit, care-şi află corespondent în jumătatea plină a paharului cu nectarul zeilor. Fără a fi insistent, dar dovedind o subtilitate de expresie şi emoţională puternică, poetul găseşte ca singură modalitate de supravieţuire, otrăvirea cu doze mici de iubire, care ard sângele şi inundă arterele, în revelarea sublimului şi dobândirea echilibrului: „otrava mea este/ iubirea/ mi-o injectez în vene/ ca pe o apă/ sfinţită/ de singurătate” (simfonie de pixeli).

       Concentrat în exprimare şi de un lirism fără doze inadecvate de exaltare, fire romantică, adeseori probând introvertire, Gabriel Petru Băeţan accentuează sublimul poeziei prin împletirea cuvintelor, în sintagme poetice profunde. Fără a fi reverenţios şi făcând din exprimarea firească a iubirii un modus vivendi, el realizează versuri cu tacite nuanţe de terţine japoneze, făcând recurs la inventarul tematicilor şi motivelor romantice: cireşi în floare, inimi-bătăi de clopot, fluturi, petale - „…umbre cu pene de înger/ aerul are gust de Duminică” sau „câte anotimpuri de cireşi înfloriţi/ trebuie să îmbrace inima mea/ distanţa dintre noi/ să încapă într-o bătaie de clopot?” (într-o bătaie de clopot) .

     Viziunea poetică a tânărului debutant este constructivă, înţelegând prin poezie demersul înălţător, iniţiatic, într-o aceeaşi construcţie plină de nuanţe: „sâmburi de nelinişte/ leg fiecare pas de un gând/ lumina dansează desculţă/ vara îşi deschide nasturii/ într-un joc ambiguu de petale// în fiecare siluetă/ întunericul se dilată/ drumul tău spre mine/ e pod peste umanitate”(fluture în genunchi). Transcenderea sensurilor se face cu o deosebită atenţie asupra detaliilor, unele dintre poemele cărţii fiind veritabile transpuneri metaforice ale unor pânze surrealiste (a se vedea operele artistului portughez Alberto d’Assumpçao – fondatorul grupului elitist „The 3th Paradigm”). Poemele cărţii pot fi privite ca un cumul de „substanţe” lirico-artistice, generatoare de sinestezie. Împletirea sinuoasă a liniilor dorinţelor, cu „cercurile” concentrice şi reprezentările cvasi-poligonale ale vieţii, lasă loc umbrelor şi luminilor fiinţei, într-un joc spectral al culorilor sufletului. Mai mult, poetul îşi asumă cu responsabilitate misiunea sculptorului – înlătură surplusul de „rocă” al versului, pentru a releva statuia (miezul fierbinte al cuvântului) - deja aflată acolo: „… alcătuiam împreună/ o nouă sculptură de Michelangelo/ şi fiecare privire/ era închisă în piatră/ ca o metaforă silenţioasă// ne înghesuiam în aceeaşi inimă/ ca două păsări/ într-o coajă de ou”( două păsări într-o coajă de ou). În reprezentările poetice ale lui Gabriel Petru Băeţan transpare dorul de vârstele timpurii, de căldura şi dragostea bunicilor, sugerând un reverberant dor al rădăcinilor, întoarcerea către ancestralitate, respectul faţă de origini: „Dumnezeu şi-a desăvârşit creaţia/ în palmele blânde ale bunicii/ în rugăciunile ei umile/ în înţelepciunea bunicului/ şi evlavia privirii sale” (facerea lumii).
     
           Pe deplin conştient de sterilitatea inimii trăitorului cotidian, de imposibilitatea acestuia de împărtăşire a iubirii, poetul insinuează – adesea – retorici, dileme ce denotă erudiţia şi orientarea sa către partea spirituală a vieţii, singura care poate induce trăiri veritabile şi, implicit, atingerea împlinirii: „Când murim de fapt?/ Atunci când nu mai avem viaţă/ Sau când sufletul îţi uită limba?”( Când murim de fapt). Iubirea este pentru Gabriel Petru Băeţan o intensă trăire, o emoţie, fără a arde – în ciuda vârstei sale – cu flacăra menită pieirii, ci îmbogăţindu-se constant cu alte valenţe, în alte culori. La Poarta Sărutului – brâncuşian sigiliu (dacă ar fi să facem analogie cu scrierile unui erudit poet mehedinţean – Corneliu Boteanu) ori la teiul iubirii veşnice: „Ne logodim a nu ştiu câta oară/ în catedrala din îmbrăţişarea noastră”(tu nu auzi…), spune poetul, pe un ton de uşoară resemnare.
   
         Multe sunt versurile care ar putea surprinde cititorul prin calinitatea lor, prin emoţia ce o incumbă şi care pot fi pe placul acestuia. Se începe astăzi, aici, prin derularea secvenţială a unor momente de frumoasă poezie, un drum către desăvârşirea artei poetice. Dacă poezie înseamnă stare, pozitivism, luciditate, forţă creatoare, empatie, iubire, atunci prezenta lucrare are toate ingredientele necesare. Dacă starea pe care o poate induce poezia este de bine, de vis şi reverie, fără a rupe total creatorul de efemerele contraste ale acestei lumi, atunci aceasta este starea în care pot fi citite aceste Iluzii în ambalaj de carne. O carte frumoasă, expresivă, romantică, bine realizată prin mesajul şi tandreţea inspirată, ce poate fi considerată mai mult decât o simplă carte de debut – o carte în care a început împlinirea unui vis. Aşteptăm cu deosebit interes ca traseul lui Gabriel Petru Băeţan să fie unul ascendent, prin care timpul să-i confirme valoarea şi să-i transforme scrierile în staţii de lumină şi linişte, în gara perpetuu dominată de furtună a acestei vieţi nemiloase – ca o extensie a celebrei ziceri: „Să-mi fi încăput în mână războiul sorţii, l-aş fi întocmit după gândul meu; aş fi alungat din lume tristeţea şi de bucuria izbânzii asupra ei mi-aş fi înălţat fruntea până în tăriile cerului.” (Omar Khayyam).

 Gheorghe A. Stroia Adjud, Săptămâna Patimilor 2012

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Recenzie Petru Don- "Un debut cât o naştere a luminii"


      Este un introvertit, un singur printre prieteni, un încăpăţânat căutător de explicaţii sieşi, despre tainele curente ale banalei noastre existenţe, despre dragostea pentru femei şi dragostea pentru fericire – care este, în opinia lui „monolog al conştiinţei/pe o pagină albă/însângerată de vârful condeiului“ Şi toate acestea îmbrăcate în cuvinte alese – uneori, sau găsite parcă întâmplător, în cele mai multe cazuri. Personajul despre care vorbesc se numeşte Gabriel Petru Băeţan iar spaţiul în care îşi consumă neliniştile este cartea sa de poezie, carte de debut, „Iluzii în ambalaje de carne“ recent apărută la Editura Fides.

       Gabriel Petru Băeţan debutează cu această carte, ale cărei pagini sunt umplute cu viaţă trăită, dorită sau numai închipuită. Tristeţea lui este dată de „zile în care mă simt/atât de singur/încât de milă moartea mă ţine de mână“ sau de necesitatea autoînălţării spre sublim: „dimineaţa de mai/prin pupile mărite vorbeşte Dumnezeu/într-o oglindă“. Autorul îşi trăieşte starea de creaţie pe muchie de cuţit, căci „condeiul e o prelungire a braţului/o ciumă de hârtie/mă lasă să trăiesc printre vii“. Gabriel Petru Băeţan îşi trăieşte, împreună cu iubita lui, fiecare clipă, într-o comuniune celulară: „ne înghesuim în aceeaşi inimă/ca două păsări/într-o coajă de ou“ – în cazul unei iubiri împărtăşite. Nu e mai puţin adevărat că aceste iubiri pot fi şi platonice sau doar închipuite: „iubiri pierdute, iluzorii: amintirea ta e un curcubeu/văzut prin gaura cheii“.
Iată, aşadar un autor tânăr, care ia taurul poeziei de coarne şi luptă curajos cu metaforele într-o arenă foarte periculoasă, căci demarcaţia dintre bunul simţ şi modă este foarte fragilă. Cu atât mai mult cu cât, în general poezia este un gen agreat de o lume inferioară numeric, bunăoară cititorilor de romane, căci atât cititorii de poezie cât, mai ales, poeţii sunt consideraţi de societate drept nişte ciudaţi, nişte aiuriţi. Aşadar, este lăudabilă apariţia acestei cărţi care dezvăluie, până la proba contrarie, un tânăr talentat, care mânuieşte meşteşugit metafora, ducând-o la realizări remarcabile, uneori.

     Legat de cartea „Iluzii în ambalaje de carne“ ca obiect tipografic, trebuie spus că e o reuşită editorială. Totuşi, reclam autorului să-şi cântărească mai atent poziţionarea propriei fotografii pe prima copertă a cărţii, evitând comentarii răutăcioase asupra lipsei de modestie a debutantului.
Una peste alta, cartea „Iluzii în ambalaje de carne“ este un debut editorial reuşit, pe care vă invităm s-o parcurgeţi.