marți, 1 mai 2012

„Iluzia iubirii sub semnul apocrif al înţelepciunii”- Recenzie de Gheorghe A. Stroia

     Cel mai frumos sentiment - pe care omenirea l-a „antologat” în scrierile sale de-a lungul vremii - este dragostea. Pentru unii - dragostea ca manifest al iubiri, pentru alţii – frustrare, însă pentru cei mai mulţi - frumos, divin, extaz, inspiraţie, terapie şi balsam. Cu certitudine firea omului modern se dovedeşte a fi din ce în ce mai golită de sentimentul ce a inspirat generaţii de poeţi în scrieri fabuloase precum cele ale lui : Eminescu, Labiş, Coşbuc sau Puşkin, Esenin, Baudelaire, Malarmé. Firea omului modern, zdrobită pur şi simplu de un „timpus fugitus” mai uşor simţit ori resimţit, nu îşi mai află liniştea şi nici răgazul pentru a gusta din frumuseţea vieţii sau de a face din dragoste un ideal. Pentru omul modern „Carpe diem” se traduce pregnant prin satisfacerea nevoilor mărunte, simple, pur-existenţiale, ce-l situează pe scara trebuinţelor – undeva la baza piramidei lui Maslow. Rareori omul mai ştie să viseze, să spere, să dăruiască şi, mai presus de orice, să iubească. Cu iubirea aceea pură, aleasă, născătoare de stele, aducătoare de noroc, sălaş al fericirii.

      În acest context, apariţia scrierilor de dragoste, în care planurile ideatice diverse să contureze un „tablou” pozitivist complet, este rarisimă. Parcă au secat cerurile de culoare sau au dispărut câmpiile cu ghiocei, în privirile flămânde de faimă, glorie, putere şi bani ale lumii. Gabriel Petru Băeţan ne propune, timid - dar virtuos în acelaşi timp - un titlu emblematic „Iluzii în ambalaj de carne” – Editura Fides din Iaşi, 2011, lucrare prefaţată de poetul consacrat al diasporei canadiene: Ionuţ Caragea. Pentru un volum de debut, titlul, structura poetică, claritatea textului liric şi aserţiunea declarată către vis este aproape completă. Poetul are aspiraţii simple prin mesaj, însă profunde prin înălţimea până la care poate ajunge: statuarea dragostei ca lege universal valabilă: „ne-am fi dorit ca iubirea să devină/ o condamnare fără recurs/ un medicament care să ne vindece de rutină/ un poem pentru muţi/ iar pentru orbi/ ne-am fi dorit să fie o melodie de Ceaikovski!” (ADN-ul cuvintelor).

        Iubirea poate fi arma de luptă împotriva rănilor provocate - fără urmă de scrupul - de această lume sterilă. Şi mai poate fi puterea pe care corolele pline de parfum ale crinului le va furniza ca răsplată a câştigării acestei bătălii. Până la urmă, iubirea se doreşte a fi un sentiment împărtăşit, care-şi află corespondent în jumătatea plină a paharului cu nectarul zeilor. Fără a fi insistent, dar dovedind o subtilitate de expresie şi emoţională puternică, poetul găseşte ca singură modalitate de supravieţuire, otrăvirea cu doze mici de iubire, care ard sângele şi inundă arterele, în revelarea sublimului şi dobândirea echilibrului: „otrava mea este/ iubirea/ mi-o injectez în vene/ ca pe o apă/ sfinţită/ de singurătate” (simfonie de pixeli).

       Concentrat în exprimare şi de un lirism fără doze inadecvate de exaltare, fire romantică, adeseori probând introvertire, Gabriel Petru Băeţan accentuează sublimul poeziei prin împletirea cuvintelor, în sintagme poetice profunde. Fără a fi reverenţios şi făcând din exprimarea firească a iubirii un modus vivendi, el realizează versuri cu tacite nuanţe de terţine japoneze, făcând recurs la inventarul tematicilor şi motivelor romantice: cireşi în floare, inimi-bătăi de clopot, fluturi, petale - „…umbre cu pene de înger/ aerul are gust de Duminică” sau „câte anotimpuri de cireşi înfloriţi/ trebuie să îmbrace inima mea/ distanţa dintre noi/ să încapă într-o bătaie de clopot?” (într-o bătaie de clopot) .

     Viziunea poetică a tânărului debutant este constructivă, înţelegând prin poezie demersul înălţător, iniţiatic, într-o aceeaşi construcţie plină de nuanţe: „sâmburi de nelinişte/ leg fiecare pas de un gând/ lumina dansează desculţă/ vara îşi deschide nasturii/ într-un joc ambiguu de petale// în fiecare siluetă/ întunericul se dilată/ drumul tău spre mine/ e pod peste umanitate”(fluture în genunchi). Transcenderea sensurilor se face cu o deosebită atenţie asupra detaliilor, unele dintre poemele cărţii fiind veritabile transpuneri metaforice ale unor pânze surrealiste (a se vedea operele artistului portughez Alberto d’Assumpçao – fondatorul grupului elitist „The 3th Paradigm”). Poemele cărţii pot fi privite ca un cumul de „substanţe” lirico-artistice, generatoare de sinestezie. Împletirea sinuoasă a liniilor dorinţelor, cu „cercurile” concentrice şi reprezentările cvasi-poligonale ale vieţii, lasă loc umbrelor şi luminilor fiinţei, într-un joc spectral al culorilor sufletului. Mai mult, poetul îşi asumă cu responsabilitate misiunea sculptorului – înlătură surplusul de „rocă” al versului, pentru a releva statuia (miezul fierbinte al cuvântului) - deja aflată acolo: „… alcătuiam împreună/ o nouă sculptură de Michelangelo/ şi fiecare privire/ era închisă în piatră/ ca o metaforă silenţioasă// ne înghesuiam în aceeaşi inimă/ ca două păsări/ într-o coajă de ou”( două păsări într-o coajă de ou). În reprezentările poetice ale lui Gabriel Petru Băeţan transpare dorul de vârstele timpurii, de căldura şi dragostea bunicilor, sugerând un reverberant dor al rădăcinilor, întoarcerea către ancestralitate, respectul faţă de origini: „Dumnezeu şi-a desăvârşit creaţia/ în palmele blânde ale bunicii/ în rugăciunile ei umile/ în înţelepciunea bunicului/ şi evlavia privirii sale” (facerea lumii).
     
           Pe deplin conştient de sterilitatea inimii trăitorului cotidian, de imposibilitatea acestuia de împărtăşire a iubirii, poetul insinuează – adesea – retorici, dileme ce denotă erudiţia şi orientarea sa către partea spirituală a vieţii, singura care poate induce trăiri veritabile şi, implicit, atingerea împlinirii: „Când murim de fapt?/ Atunci când nu mai avem viaţă/ Sau când sufletul îţi uită limba?”( Când murim de fapt). Iubirea este pentru Gabriel Petru Băeţan o intensă trăire, o emoţie, fără a arde – în ciuda vârstei sale – cu flacăra menită pieirii, ci îmbogăţindu-se constant cu alte valenţe, în alte culori. La Poarta Sărutului – brâncuşian sigiliu (dacă ar fi să facem analogie cu scrierile unui erudit poet mehedinţean – Corneliu Boteanu) ori la teiul iubirii veşnice: „Ne logodim a nu ştiu câta oară/ în catedrala din îmbrăţişarea noastră”(tu nu auzi…), spune poetul, pe un ton de uşoară resemnare.
   
         Multe sunt versurile care ar putea surprinde cititorul prin calinitatea lor, prin emoţia ce o incumbă şi care pot fi pe placul acestuia. Se începe astăzi, aici, prin derularea secvenţială a unor momente de frumoasă poezie, un drum către desăvârşirea artei poetice. Dacă poezie înseamnă stare, pozitivism, luciditate, forţă creatoare, empatie, iubire, atunci prezenta lucrare are toate ingredientele necesare. Dacă starea pe care o poate induce poezia este de bine, de vis şi reverie, fără a rupe total creatorul de efemerele contraste ale acestei lumi, atunci aceasta este starea în care pot fi citite aceste Iluzii în ambalaj de carne. O carte frumoasă, expresivă, romantică, bine realizată prin mesajul şi tandreţea inspirată, ce poate fi considerată mai mult decât o simplă carte de debut – o carte în care a început împlinirea unui vis. Aşteptăm cu deosebit interes ca traseul lui Gabriel Petru Băeţan să fie unul ascendent, prin care timpul să-i confirme valoarea şi să-i transforme scrierile în staţii de lumină şi linişte, în gara perpetuu dominată de furtună a acestei vieţi nemiloase – ca o extensie a celebrei ziceri: „Să-mi fi încăput în mână războiul sorţii, l-aş fi întocmit după gândul meu; aş fi alungat din lume tristeţea şi de bucuria izbânzii asupra ei mi-aş fi înălţat fruntea până în tăriile cerului.” (Omar Khayyam).

 Gheorghe A. Stroia Adjud, Săptămâna Patimilor 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu