joi, 13 iunie 2013

Gabriel Petru Băeţan: iluzii la purtător* - Recenzie de Gheorghe Mocuţa

     „dacă iubirea a devenit/ un emoticon”

      Cu un titlu bine găsit care să exprime parcă o anumită distanţă faţă de poezia ultimei generaţii, cu o copertă alb-negru ce sfidează orice pudoare, fără a uita să transmită o anumită poză „true blood”, cu o prefaţă subtilă a lui Ionuţ Caragea care pare să-i fie şi maestru, Gabriel Petru Băeţan îşi asigură o bună imagine de debutant. Parcurgându-i textele, impresia de siguranţă a tonului şi unitate a întregului se confirmă. O voce distinctă, încă ezitantă dar rezistentă, gata să intre în competiţie. Efortul de a-şi forja un stil e evident. 
      Poemul Facerea lumii conţine toată naivitatea şi vibraţia începutului, lustruind metaforele şi imaginile până la esenţă: „cînd a zidit umanitatea/ Dumnezeu a început/ cu locul copilăriei mele/ cu vibraţia luminii din curtea bunicii/ cu mirosul de cais ars de pe verandă/ cu răcoarea din antreul casei/ şi gustul sfînt de brînzoaice/ rumenite în cuptorul cu vatră// a pilonit la umbra casei/ leagănul acela care mă purta la cer/ şi liliacul care încărca aerul/ în dimineţile de vară// Dumnezeu şi-a desăvârşit creaţia/ în palmele blânde ale bunicii/ în rugăciunile ei umile/ în înţelepciunea bunicului/ şi evlavia privirii sale”
      Sigur că el aparţine unei generaţii – şi nu ascunde acest lucru – familiarizate cu literatura virtuală şi curentul Google. Poemul Simfonie de pixeli ni-l arată capabil să se detaşeze ironic de jocul de-a v-aţi ascunselea şi să intre în dialog,chiar cu Dumnezeu, pe messenger: „dacă iubirea a devenit/ un emoticon/ pe messenger/ singurătatea să îmi fie otravă/ am să îi dau lui Dumnezeu/ un buzz/ mîhnit/ că m-a uitat printre oameni// printre oameni m-a uitat/ Dumnezeu/ un buzz printre emoticons/ otrava mea este/ iubirea/ mi-o injectez în vene/ ca pe o apă/ sfinţită/ de singurătate”
        Motivul dragostei, al perechii, e predominant şi coboară din imaginarul generaţiei vampirizate din care nu lipseşte „mimica îndoliată” a protagonistului, „un soare gripat”, îngerii cu aripi îngheţate şi gesticulaţia canibalică: „eşti singurul supravieţuitor/ din iglul cutiei mele toracice/ te hrăneşti cu vertebre/ şi sânge albastru”. Perechea suferă de o anumită inerţie, e desincronizată, se hrăneşte cu iluzii într-un decor romantic nocturn, cu vânt şi cu o lună care „se prelinge ca o mână osoasă”, cu strigăt de lebede şi vise trucate care prevestesc singurătatea. Fascinat de „teologia cuvintelor”, de „chimia pură” a emoţiilor şi reacţiilor sentimentale, furat de câte o „dramă anonimă” sau căutând un „punct de sprijin” în orizontul comunicării, poetul nu poate evita „drumul în derivă” al fiinţei şi motivul morţii căruia îi dă un tâlc metafizic: „drum în derivă/ genunchii mei firavi/ amintesc căderile// întunericul mă înconjoară/ ca pe o insulă părăsită/ cu malurile şubrede/ fiecare privire din urmă/ îmi scrutează mîinile/ în lupta cu înecul// mă ancorez de speranţă/ ca epava de o palmă de nisip/ povara timpului mă sufocă/ îmi vin în minte oameni din trecut/ apa curge într-o singură direcţie/ idealurile mele o iau la vale/ sîngele din mine îşi găseşte liman/ în Dumneezeu// Cînd murim de fapt?/ Atunci cînd nu mai avem viaţă/ Sau atunci cînd sufletul îşi uită limba?”

    Aventura omului-iluzie

    Discursul evoluează spre o poetică a interiorităţii şi oglindirii narcisiace („ne înghesuim în aceeaşi inimă/ ca două păsări/ într-o coajă de ou” sau: „făptura ta încovoiată în braţele mele/ este o vioară acordată/ de îngeri”), spre reverie şi vis .„Sufletul orb” îşi citeşte destinul în tiparele fiinţelor din apropiere şi inventează un nou tip de scriere: „scriu şi ceea ce scriu/ este sîngele meu în carnea altor oameni/ credinţa mea şi ultima lumină”. Există o reţea de figuri ale „neînţelesului” care constituie substratul ermetic al textului; nu e altceva decât o încercare de a defini poezia prin expresia propriei sensibilităţi.
     Şi totuşi suntem departe de minimalismul autobiografic şi de notele mizerabiliste ale existenţei, conturată de ultima generaţie, de hiperrealismul acid al douămiiştilor. În pulsaţia lirică a discursului amoros al acestui autor intră şi clişee cinematografice sau declaraţii patetice, adaptate vârstei, mai anemice sau mai rutinate, fără o trăire intensă, fără războiul dintre sexe.
       Tu eşti biblioteca mea e un poem remarcabil care dincolo de încărcătura emoţională, aruncă în luptă imaginaţia şi puterea de iluzionare a unui debutant la fel de remarcabil: „tu eşti poezia şi proza într-o perfectă armonie/ tu mă faci să oscilez între comedie şi dramă/ între nopţi metaforă şi dimineţi nescrise/ cînd silueta ta de stilou se topeşte/ în cerneala proaspătă a cerului/ tu eşti prima şi ultima pagină a vieţii mele// tu ai putea lua cu uşurinţă premiul Nobel la literatură/ pentru simplu fapt că te laşi scrisă/ pe aşternuturi…”
      Asaltat de o realitate care îl transformă în carnagiu, „omul iluzie” se identifică cu un căutător iniţiat al fiinţei iluzorii care-şi dezvăluie cifrul dincolo de ambalajele de carne, în microcosmosul trăirilor şi al senzaţiilor care îi invadează conştiinţa. În fond un reflex de apărare sau chiar o alternativă în faţa căutării raţionale, logice, prin definiţii şi sisteme filosofice. *)

 Gabriel Petru Băeţan, Iluzii în ambalaje de carne, Editura Fides, Iaşi, 2011, volum îngrijit şi prefaţat de Ionuţ Caragea – poezii, debut