luni, 15 iulie 2013

"Rugăciunea nefericiţilor" - prefaţă şi recenzie :Ştefan Doru Dăncuş

                                           Cred în steaua lui Gabriel Petru Băețan


      Dacă ar fi să fim sinceri (și suntem), literatura română contemporană beneficiază de multe și inegalabile coruri poetice. Explicându-ne sinceritatea și motivându-ne decizia, vom trece peste îngustimea minții și subțirimea culturală ale unor autori pretins prestigioși și vom remarca, în această învălmășeală fără precedent, doar câteva curioase ”direcții” (unele impuse de tot felul de mentori, locali sau naționali, altele apărute spontan). Suntem, așadar, tributari următoarelor: direcția porno, direcția lascivă, direcția violentă, direcția rimei clasice, direcția patriotardă, direcția plângăreață, direcția thriller și deocamdată, ne oprim aici.
      Cărți neinfectate de direcțiile menționate nu prea mai apar sau dacă, totuși..., sunt sufocate de supraproducția editorială și zgomotul mediatic aferent, potrivite mai degrabă promovării războaielor decât presupusei pacificări pe care o așteptăm de la ceea ce numim, în sens larg, POEZIE.
       În acest nestatornic areal apare ”Rugăciunea nefericiților”, de Gabriel Petru Băețan. Am urmărit, în decursul a doi-trei ani, aventura poetică a unui poet care nu se încadra în direcțiile pomenite mai sus. Mă gândeam că, renunțând la apartenența față de o grupare sau alta, va sfârși măcinat de confuzii. Ceva însă l-a ținut în viață, în interiorul unei literaturi ce fuge cu o viteză de care și electronilor le-ar fi frică.
      Volumul de față confirmă, de fapt, ceea ce spuneam despre poezie:
”poezia trebuie să fie atât de fidelă realităţii
încât nici măcar zeul cuvintelor
să nu îşi dea seama
că a fost plagiat”
      Versurile sale au un iz de elegie de sfârșit de lume și, în același timp, explodează cu o vitalitate metaforică pe care puțini poeți moderni o pot atinge. Acestui autor nu-i sunt străine niciuna din tehnicile poetice moderne, așa cum nu-i este străin nici punctul acela problematic despre care Arhimede spunea că ar putea răsturna lumea. Locuind în acel punct nu te mai interesează ce va zice lumea dacă nu înțelege despre ce vorbești:
”cineva trebuie sa o facă şi pe asta
am dat cuvintele jos de pe cruce”
      Obsesiv, ca și cum și-ar trimite cuvintele spre eșafod, dăm peste ”poezie”, cuvânt care se repetă sau la care se face aluzie în aproape întreaga carte. Speranța mea este că autorul va reuși să nu devină ”hrană pentru neant”, așa cum scrie în poemul cu același titlu. Cred în steaua lui. Nici eu ”nu pot înțelege această evoluție de fațadă” (poemul ”Nu înțeleg”).

 Ștefan Doru Dăncuș 15.07.2013

Vol II Gabriel Petru Băeţan
Editura Eminescu, lansare oficială septembrie 2013