joi, 9 ianuarie 2014

Femeia - „cea mai bună farmacie de vise” - Recenzie Camelia Pantazi Tudor

                                                                                                      

      Titlul volumului de debut al lui Gabriel Petru Băeţan Iluzii în ambalaje de carne mi-a trezit curiozitatea şi m-a îndemnat să deschid nerăbdătoare cartea căutând să înţeleg sensul alăturării unor termeni ce la prima vedere şochează. Iluzii duce cu gândul la vise, speranţe, dorinţe, iar ambalaje de carne creează imediat în mintea cititorului imaginea unor lăzi frigorifice pline cu carne din magazinele de specialitate. Mă aşteptam să am în faţa ochilor o primă poezie clarificatoare purtând acest titlu, dar am fost surprinsă, de altfel în mod plăcut, să citesc un poem intitulat ADN-ul cuvintelor, un poem dedicat iubirii care îşi câştigă nemurirea graţie celor talentaţi în mânuirea artistică a cuvintelor. Iubirea chiar şi atunci când “va deveni o fosilă/în toracele nostru de piatră va dăinui prin „clonarea” din „ADN-ul cuvintelor”.
    Deşi situată în prima parte a volumului, poezia Iluzii în ambalaje de carne poate fi considerată o concluzie privind sentimentele pe care femeia le trezeşte în inima bărbatului. Pentru Băeţan femeia este „cea mai bună farmacie de vise” „în momente de singurătate/şi de suferinţă nebun㔄pînă în punctul culminant al dramei/cînd ajungi să blestemi zeii/şi ieşi afară din tine”. Iată, visele/iluziile în ambalaje de carne! Nu te lasă să disperi, nu te lasă să suferi. Ele mor doar odată cu tine, atunci când zeii o vor...
      În unele dintre poemele de dragoste ale volumului acest sentiment se simte şi se trăieşte în prezent („ne iubim în noaptea fără glas/făptura ta încovoiată în braţele mele/este o vioară acordată/de îngeri” - Vioară acordată de îngeri), dar în cele mai multe el trece în amintire, o amintire abordată de asemenea în două moduri; pe de-o parte, iubirea lasă urme dureroase, iar pe de altă parte, poate salva şi da un scop vieţii. În Ultimul peron, viaţa este o gară din care oamenii pleacă spre o destinaţie necunoscută ceea ce produce o inevitabilă tristeţe dar, în acelaşi timp, există speranţa (”în colţul camerei pe taburet/o lumînare păstrează vie speranţa”) şi amintirea iubirii (“pe noptieră poza ta îmi surîde”) chiar dacă “iubirea ta mi-a rămas ca un frig/în măduva oaselor”. Iubirea devine „otravă”în Simfonie de pixeli, dar în schimb Într-o bătaie de clopot amintirea are putere vindecatore (“amintirea ta e un vals/pe un strop de sînge/cînd palma ta se deschidea/necredinciosul din mine/îşi recăpăta vederea”). În Două păsări într-o coajă de ou iubirea apropie până la contopire („alcătuiam împreună/o nouă sculptură de Michelangelo”(...)„ne înghesuiam în aceeaşi inimă/ca două păsări/într-o coajă de ou”), iar într-o altă frumoasă şi emoţionantă poezie amintirea acesteia devine un punct de sprijin („…cînd viaţa îmi atîrnă de un ştreang/în amintirea ta găsesc un punct de sprijin/şi-atunci cînd timpul mi te va îndepărta/tu îmi vei fi/imaginea din urmă - Punct de sprijin).
      Sentimentul iubirii nu este suficient pentru tânărul poet pentru a exprima ceea ce simte în profunzimea eului său, el dorind să exteriorizeze alte trăiri sufleteşti care alături de iubire fac parte intrinsecă din fiinţa umană. Volumul capătă, în acest fel, o unitate nesesizată probabil la prima vedere, poetul ajungând la reflecţii privind destinul, condiţia umană, divinitatea.
       Pentru Gabriel Petru Băeţan noi, oamenii, suntem „derivaţi din substanţa emoţiei/cu reacţii comune de contopire în acelaşi epicentru” care „sfidam orice formulă chimică/şi fiecare element din tabelul lui Mendeleev” - Chimie pură.” Sîntem propriul nostru testament”- Testament şi întrebarea este „Cînd murim de fapt?/Atunci cînd nu mai avem viaţă/Sau atunci cînd sufletul îşi uită limba?” - Cînd murim de fapt?
       Poetul crede în destin („destinul îmi bate la uşă în troiene”- Aştept un semn), iar adevărata sa durere este ”gîndul/că n-am putut destinul să mi-l schimb”- Vise într-un pumn de speranţă. Plecarea iubitei are o justificare fiind doar „un tablou din lemn/tăiat din trunchiul putred/al destinului” - Tablou din lemn. Convingerea sa este că peste noi şi peste tot ce se află în jurul nostru domneşte o forţă superioară căreia nu ne putem împotrivi dar de care nu suntem străini fiind într-o permanentă legătură. În Tu nu auzi „... universul/e un cîntec de orchestră/pe care Dumnezeu o dirijează/prin notele muzicale/ale inimilor noastre„. Gabriel Petru Băeţan afirmă cu sinceritate „sînt om, iluzie şi veteranul/luptei nebune cu viaţa”în Picătura chinezească, iar din poezia Seceta cărnii care încheie volumul răzbate o tristeţe deprimantă. Pentru poetul cu suflet singuratic „amintirile nu mai încolţesc/singurătatea/mă seceră de la glezne”.Suntem oameni, suntem iluzii, suntem singuri…
      Având darul de a incita încă de la început, Gabriel Petru Băeţan „prinde” cititorul în mrejele versurilor sale prin metaforele profunde cu valoare aforistică şi prin măiestria construirii unor comparaţii. Totuşi, în multe dintre poezii versurile „se rup”, ideea anterioară se pierde într-alta, uneori contrariind, alteori incitând, dar lăsând să se vadă că stilul poetic mai are nevoie de o îmbunătăţire.
     Gabriel Petru Băeţan este un împătimit al versurilor, clocoteşte sub impactul sentimentelor care îi îndeamnă mâna să scrie versuri sensibile prin exprimare, şi pline de forţă prin capacitatea de sintetizare a gândurilor şi a sentimentelor transmise. După cum el însuşi mărturiseşte în poezia Vise într-un pumn de speranţă ceea ce scrie „este sîngele meu în carnea altor oameni/credinţa mea şi ultima lumină”.Poetul dăruieşte semenilor săi propria sa viaţă şi trăieşte cu credinţa în poezie până la finalul inevitabil.
                                                        Revista Cervantes, nr 11, noiembrie 2013